Inexistenta viață a unui soldat inexistent

Se sting luminile pe pământ.
La porțile cerului,
Bătăi de necunoscute mâini.
Bat soldați
Ce au călcat cândva apăsat
Peste sufletele vremii de om.
Plouă ciudat peste o lume sumbră.
Sunetul țipat al împăcării cu sine
Se aude tot mai departe, de departe.
Acolo unde orbesc păsările-n zbor,
Și se izbesc de ceruri,
Ca apoi să cadă în neanturi albastre.
Se aud foșnetele unor pagini
Din jurnalele de adio
Ale unui soldat trimis să se salveze.
Scrisese:” Pustiul zace. Deșertul se transformă în timp
Și toate se suspendă tragic deasupra-mi.
Singuri ne înhămâm la jugurile tristeții
Și cădem osteniți pe pământul
Strâns într-o mână de copil.
Ne ridicăm învinși. Adio!”
Și cazu mort spre infinit.