Ești atât de frumoasă! Și plouă!
Și mă întreb de unde atâția nori,
pe fața ta, de unde atâta rouă,
într-un senin de iarbă, fără flori?.
Un zâmbet cald, balsam de iasomie,
din rug ascuns, parfum discret de mure,
pe fruntea ta, un semn ascuns mă-mbie
pe cerul alb, un răsărit anume.
Mi-e sufletul încins, dorințe
înscrise pe o coajă de stejar,
pe glasul tău ce-l port în brațe,
te beau cu zâmbet cald și gust amar.
Iar de o fi să vină toamna,
pierdut în anotimp, scamatorii,
mă voi retrage-n mine, doamnă,
să-mi aflu din întunecat, străbunii...