Noaptea zace linistita, stand asemeni unui tar,
Ce-si priveste-ntreg imperiul, din hotar pana-n hotar...
Ea zambi pierduta-n ganduri, cufundandu-se in zare,
Adormind pe cerul umed unde e stapanitoare.

Si cu fata-i adormita, ca faclia cea de ceara
Sade-i mintea visatoare ce prin lume se coboara.
Astfel luna se cufunda-n universul nostru stramt
Facand haz de cat de “mare” e oceanul si adanc...

Tot gandind la asta fapta, cum ca omul e mirat
De-adancimea nevazut-a lucrului neexplorat,
Sade luna in culcusu-i, luminand o omenire
Mult pierduta in detalii, lipsita de-nchipuire...

Apollo-si priveste sora, transformat in val de mare,
Iara Phoebe linistita se retrage la culcare...
Totu-i mut, caci noaptea tace, ascultand pamantul viu
Ce se-ncrede in vointa de-a scapa unui sicriu.

Nascuta din neant si zare, de poeti mereu chemata
Pentru a sa nemurire pe vecie invidiata
Caci o minte neinteleasa si un suflet fara trup
Nu pricepe cum lumina-i adunata in vazduh.

Cum de bolta argintata gazduieste o regina
Pe Pamant sa dea invidie si din cand in cand lumina?
De ce globul cel de aur e vesnic nemuritor,
Iara omul, sclav al vietii, pe vecie-i pieritor?

Cum de Cel ce-a creat lumea a gandit la infinit
Cand pamantul tot inghite suflete ce au murit?