Șarpele de cauciuc IX

Azi, în condițiile de piață în care trăim, mi-am deschis un atelier de vulcanizare literară pentru cuvintele răsuflate, o inițiativă pe care am găsit-o remarcabilă. Pun petece peste petece de cuvinte care sunt sau care tind să răsufle, însă ce folos, oricât mă străduiesc, din cuvintele răsuflate tot nu pot să scot nimic.
Afacerea pare să meargă prost căci, culmea, lumea folosește mai peste tot și cam în orice conversație de la colțul străzii tot felul de cuvinte răsuflate. În afacerea în care aveam atâta încredere pare a-și fi băgat coada șarpele de cauciuc, cel pe care mă pregăteam să-l vulcanizez dându-i viață pentru cei ce folosesc cuvinte de cauciuc.
Pe albul foii de hârtie metaforele încep să se descalțe, simt cum nu mai pot să respir, ochii îmi alunecă pe birou împiedicându-se de șarpele de cauciuc ce mă privea sfidător. Printre sâsâieli, lăsă să-i scape o întrebare:
- Știi cine sssunt?
Buimac, îi dau un răspuns înfundat. El insistă să întrebe:
- Cine, cine?
Răspunsul meu veni prin valuri de furie:
- Șarpele de cauciuc!
Astfel eliberez o parte din gândurile mele, scrisul mă încurcă, mintea se întunecă, iar poetul din mine râde mânzește, timp în care, peste albul colii de hârtie, brațele mele fac gimnastică cu două creioane. Foamea mea de cuvinte am lăsat-o în curgerea timpului așteptând un martor. Dar el, martorul, era însuși șarpele de cauciuc. Dându-mi seama de acest lucru, am strigat:
- La dracu, ce cauți iar să mă deranjezi, să mă spionezi? Fir-ai să fii tu de năpastă, m-am săturat de tine! Du-te dracului și nu mă mai stoarce de cuvinte, nu-mi faci plăcere, nici mie, nici poetului din mine!Mai du-te în puii mei, pe unde tot șerpuiești lași în urma ta cuvinte răsuflate: prin ziare, la colțul străzii, prin mijloacele de transport în comun, prin școli și printre tineri. Acum ai vrea să mă acaparezi și pe mine, dar nu ține, du-te dracului de unde ai venit! Auzi?! Auzi?!
Îl priveam fălindu-se cu încercarea sa de a nu mă băga în seamă. "Măi să fie! De când îi tot vorbesc, poate a crăpat dracului ori poate s-a răsuflat în propriile lui sâsâieli!"
Resemnat, mă întorc la poetul din mine privindu-l cum bea vin călugăresc. Ochii mei, treziți la realitate, privesc șarpele de cauciuc. Cu glas tare îi spun:
-Mai du-te, măi, dracului, tu nu vei putea fi niciodată reprezentat ca o pictogramă a celui ce scrie poezie!
Într-un moment de meditație constat cum șarpele de cauciuc nu face decât să ilustreze realitatea temerilor mele, ale noastre. În plus, ține în viață convingerea mea, a noastră, intimă, privind existența unei fețe întunecate, un astfel de monstru fără chip fiind și un puternic vehicul narativ ce se poate transforma oricând în oricare dintre noi, devenind ca o mănușă pentru fiecare și astfel împănând realitatea.

COPYRIGHT BY PETRE P. BUCINSCHI