Nu se-ntâmplase încă năzbâtia cu pomul
Când Dumnezeu, sfârșindu-și lucrarea sa cu omul
După atâta vreme de când o începuse,
Nemulțumit privea la ceea ce făcuse;


Îl obseda conturul cu forme necioplite
Și liniile feței și-adâncile orbite
Și falusul acela ridicol așezat;
Greșeala săvârșită părea de neiertat.


De supărare, smulse dintru cereasca salbă
Un bloc imens de piatră, un bloc de piatră albă
Și se-apucă de treabă cu-atâta dăruire
Cât eu să povestesc îmi este peste fire.


Tot dăltuind cu sete, din vârf sări scânteia
Și-atunci sub dalta Lui se contură femeia;
Lucra de zor Prea-Înaltul să-i dea desâvârșirea
Știindu-i dinainte ursita și menirea;


O șlefuia cu grijă, să-i dea frumos contur
Dorind să aibă suflet și-un trup fără cusur;
Să-i deie gingășia, puterea de-a iubi
Dar mai presus de toate, pe cea de-a zămisli.


Desăvârșind-o Domnul, arzând de nerăbdare
Suflă spre-o-nvia cu-ntâia Lui suflare
Și-n soarele de-apus cu cerul, tot, în dungi,
Se deșteptă femeia cu genele ei lungi.


Văzând-o întrupată, puternică și vie
Se minună și Domnul de-atâta măreție
Iar ea privind spre soare, cu ochii mari, senini
Se minuna de toate, de cer și de lumini,


Se ridică-ncercând ca primi pași să-nvețe
Și Tatălui Ceresc îi dărui binețe,
Mișcările stângace erau mereu mai line
Și Domnul, mulțumit, văzu că este bine.


Dar brusc, se-ntoarse iar spre-ntâia sa lucrare
Rămasă nemișcată și fără de suflare;
Trudit fiind de muncă, de încordări și umblet,
Se hotărî să-i deie și-acelui trup, un suflet;


Suflă deci, cu iubire spre trupul nemișcat
Și dăruindu-i viață, l-a denumit bărbat
Sortindu-l pe vecie stăpân pe a sa turmă;
Și totuși, cel dintâi rămase cele din urmă.