Aerul albastru boreal cere plată vulturului
Care călcase în adâncul infinit,
Lăsând în urma sa doar umbra
Unui pământ aprins de candela uitării
Stinsă de îngerii iubirii
Care au stăbătut prin perdeaua de ceață
A furtunii iscate în templul ars
De icoana unui sfânt certat
Cu Paradisul efemer al unei lumi
Grăbite spre uitare și pierzanie,
O lume-n care totul e nimic...
Nimicul, iar străpunge infinitul
Brazdelor aruncate peste castelele de fum
Ale balaurilor însângerați
De melancolicul suflet al pădurii.