mergeam azi așa pe o stradă, o scurtătură pietruită plină de noroi și băltoace,
cu câini care mă latră pentru că miros a pisică, cu pisici care se zbârlesc la mine pentru că
miros a câine, cu oameni simpli, fără vreo școală, fără doctorate, îmbrăcați
în pantaloni roși de ceva ani sau o fustă decolorată, mereu cu câte o sacoșă în mână,
cu vreo pâine sau o conservă de pate, ieftină sau poate cu niște pește
merg de la o vreme pe strada aceea, strada mioriței, pe acolo a mers și mama patruzeci de ani,
și tata, ceva mai puțini,
pe acolo ne-au cărat toate pâinile și toți peștii, fără să le fi împărțit nimeni nimic,
doar anotimpurile, în zile și nopți, între ei, restul lumii, între mine și frate-meu, când
ne mai curgea nasul sau aveam febră, ne durea burta și ne țineau în casă, azi
nu mergeți niciunul la școală, ura, ziceam noi în gând,
și atât a rămas, gândul acela, și școala, undeva cum urci mioriței treci de
vasile lupu și ajungi pe ion creangă, acolo
lângă stejarul acela mare din care ne făceau coronițe,
mie nu îmi venea niciuna de la piață, ai capul prea mare, trebuiau să îmi facă,
apoi mama îl trimitea pe tata în boxă, du-te și adă o sârmă din aia de la cablu,
mereu găsea câte o sârmă albastră, de se vedea printre frunzele de stejar
precum cerul, albastru printre frunze,
apoi mama lega trandafirii din grădina bunicilor, roz și roșii, mie mi-ar fi plăcut
trandafiri galbeni dar nu creșteau acolo și bani nu aveau să îmi cumpere din piață,
mai bine luăm un kil de cireșe, cu banii ăia, că tot arunci coronița, dă-i încolo de bani măi tată,
las' că îți cumpără tata la anu', așa mai trecea un an, aceeași sârmă, aceiași trandafiri roșii,
aceleași cireșe amare, hai măi tată, apoi
veni cineva îmi aduse un trandafir galben din pădurea de-aramă, din drumul
spre orașul tripartit al pământului

tata nu mai urcă și nu mai coboara de ceva vreme pe mioriței, acum e mai aproape de creangă,
de bojdeucă, acolo printre coline, mama
din ce in ce mai rar, e deja toamnă, nu se mai poartă coronițe din trandafiri roșii, nici bunicii
nu se mai poartă de mult prin grădina bunicilor,
e toamnă, măi tată, nu mai sunt cireșe, dă-i încolo de bani,
în sertarul de la biroul de unde vă scriu țin un trandafir galben, uscat,
și toate sunt la locul lor, așa cum le-am lăsat cândva, amintiri de care
nimeni nu mai are nevoie, cu care nu știu ce să fac, nu le arunc, ce aș pune în loc?...


e toamnă, tata vine uneori și cere ajutorul, alteori vine bunică-mea, cere o pâine
sau o cană cu apă, îi e foame, o întreb dacă o mai doare stomacul și acolo, bunicul
cere mereu o pastilă de inimă, se ține cu mâna de inimă, măi fato, adă-mi repede o pastilă,
și eu merg încet, parcă nu pot merge, și toate spitalele se îndepărtează, bunicul rămâne
în urma mea pe o stradă, întins, cu mâna pe inimă, grăbește-te, măi fato,
nu mai sunt spitale, bunicule, și dau să îi cuprind, dar mereu
îmi trec mâinile prin ei, nu le spun, cum aș putea să le spun, măi bunică,
bunicule, sunteți așa, cum să vă zic, transparenți, doar piele și os, s-ar supăra poate,
n-ar mai veni, nu, nu pot să le spun lor asta, doar scriu aici și mai trag cu coada ochiului
la globul acela din dreapta, poate n-or fi online
n-or fi online