pe băncile de păcură neagră de la hanul cu tei
îi mai citesc pe esenin pe eminescu
mai dau uneori biscuiți la căței

le petrec inima cu rima să fim întreit doi
cum păsările care pleacă poartă cuibul cu sine
și trag la el în primăverile moi

ei intră ca fumul de toamnă în galeriile evreilor
vânzători de antichități
tulburând clopoțeii ușilor
și spărgând liniștea în bucăți

apoi se așază lângă mine
și numără și cântă și bea
din sticlele cu vin ținute la rece sub cișmea

de pe cornișă
pe umărul stâng mi se prelinge o umbră de buhă
nici să cânte nu poate
nici să strângă

își bălăngăne gheara asupra mea
zici că desparte
degetele ce-am încârjoit pe carte

- lasă-le! dă-le drumul! parcă aud
din bărcuțele de hârtie navigând pe râuri de ploaie

îmi vine să strănut
îmi simt spatele ud

de cât timp? toarnă

de când teii? nu mai adăpostesc un poet

oamenii se opresc aproape ciocnindu-și umbrelele
mă privesc ciudat
apoi se îndepărtează de mine încet
tot mai încet

până când