Două gânduri ce se iubesc,
Două suflete ce-și schimbă credința...
Departe de îngeri ce-și rostesc
Cu glas șovăit pocăința.

O lacrimă-n cer a sfințit
O dragoste altminteri damnată;
O viață de chin și jelit,
De prea mult dor tulburată...

Prin vremuri de lume uitate,
Moartea și-a-ntins lung năvodul;
Răpuse-s speranțele toate
Și-n sânge se scaldă norodul.

Spre umbra altarului tainic,
Poetul îndreapt-al său pas;
Sub bolta azurului falnic
Se-nalță sfios al său glas:

"O, scump-a minții icoană,
La tine mă poartă mereu
Inima-n năvalnica-i goană,
Sufletul, ce-l simt tot mai greu.

O viață zdrobită de teamă
Ce-apasă cugetul crunt,
Spre tine acum mă îndeamnă,
Căci tu ești crezul meu sfânt!"

Rostită-i, astfel, iar credința
Ce-l mână de-acum pe pământ:
El - preot cu toată ființa;
Ea - idol ce-l macină-n gând.

Pleoapa-i ostenită se lasă...
Iubita-i apare în vis:
Mângâie făptura-i întoarsă,
Îi sărută ochiul închis.

Iar moartea, ce-și zvârle veninul
În oameni, cu ură turbată,
Nu poate s-alunge seninul
Ce palida frunte îi scaldă...