Îți mai amintești, iubito,
Povestea prințului care căuta apa vie ?
A fost nevoit să străbată un drum
Lung și plin de capcane,
A suportat gerul cumplit al adevărului
Și arșița sufocantă a inimii,
Dar la capătul drumului Infernului
Străbătut cu fruntea sus, spre Soare
Și-a atins ținta !
…Într-o iarnă geroasă, pe când
Lupii rătăcirilor mele urlau înfiorător
De flămânzi,
Inima, în necontenitul ei balans
Își căuta o poziție de echilibru.
Fiindu-mi o nemaipomenită foame
De căldura vitală,
Mi-am fript îngrozitor rațiunea
În soba încinsă a destinului,
Iar mintea aprinzându-mi-se,
Mi s-a prefăcut în scrum
Lobul cutezanței.
Atunci, m-am răzbunat și am distrus
Sperjura sobă din castelul meu.
De atunci, străbat iarna sufletului
Fără soba vitală
Și aștept primăvara firii,
Dar, fatalitate ! chiar acum
Se anunță la radio o iarnă geroasă
Cum nu s-a mai pomenit !
Cel puțin, dacă aș ști că la capătul iernii
Mă așteaptă apa vie
A căldurii binefăcătoare,
Fie vorba între noi,
Aș suporta oricâte geruri îmi oferi…
Dar nu uita, iubito,
Că la capătul drumului cu capcane
Trebuie să găsesc neapărat apa vie,
Nu cumva să comiți vreo greșeală !
…Îți mai amintești, iubito,
Vechea poveste
A prințului biruitor ?