/morții atârnă în pământ
orele lor
sunt niște bufnițe uitate de întuneric/
filosofa la radio
un om care s-a născut doar cu o mână
ieșită din piept

în camera mea
la orizont se afla patul

pe omul acela îl auzeam ca dintr-un pahar cu apă minerală

indivizi cu stea în frunte
se duceau către patul meu
care
între timp se transformase în altceva
care se putea pronunța și cu cărăbuși sub limbă

lumina cânta pe armata ce
cobora din copaci
o armată de pescari cu un comandant
ce avea un solz în ureche
și altul în loc de unghie
nu știu care

/în unele cuvinte este hău
poți băga un elefant
și tot e frig/
spunea omul acela
mi-am zis
acum își trece mâna prin păr
auzeam foșnete când vorbea
am crezut că îi ieșeau frunze din gură
am zis
așa da

avem chef de vorbă
meritam porecla de
călușar

devenisem mai iubitor cumva
/poeții nu sunt egoiști
ei sunt narcisiști/
deși un vierme îmi cosea plăgile deschise
prin care credeam eu că o să iasă flori
pentru frica mea cu tălpi de monstru
care stătea pe burtă în dulap

nu făcea nimic

uneori
îi creștea doar păr pe inimă
și asta se auzea

când nu mă așteptam
am văzut patul cum se transformă în val
măturând indivizii și armata
aducând la picioarele mele
dude sângerii ca vârfurile unor degete înghețate

atunci
m-am dus iute la bucătărie să aprind lumina
pentru gândaci
în timp adormeam
le-am cerut chiar scuze
deja
adrenalina mi se scurgea ușor
în vis