Pentru mine
tăcerea își are propriul său limbaj,
bine definit.
De pildă, când mă plimb
cu iubita în amurg
pe aleile mărginite
de plopii înălțați spre soare
și de sălcile aplecate spre pământ
și când mă uit în ochii ei,
tăcerea mea spune
cu nespusă duioșie :
“Draga mea, cât de mult te iubesc !”
Iar ritmul inimii și al sângelui,
la unison,
îmi punctează cu pietate tăcerea.
Atunci,
orice cuvânt al vocabularului vorbit
pălește în fața
clocotitoarelor cuvinte nerostite.