Exista momente in viata in care nu trebuie sa lipseasca poezia. Si nu spun poezia la propriu, ci mai degraba, momentul ala de ragaz, in care sa uiti de orice este terestru si sa te patrunzi de arta.
Uneori, cand merg cu masina vreunui prieten, ma uit pe geam si, suprapunand vreun peisaj de munte, vreun rasarit, sau apus, vreo padure intunecara muzicii din masina, ma propulsez intr-un film, in filmul meu, care pana la urma, cred ca este singurul care imi place, unde eu sunt actorul principal, si ... ramanem fara benzina, si mergem prin padure, si ma pierd de ei, si ma gaseste calul fermecat si ma duce la un parau, de unde beau apa pura a vietii, si nu pot sa mai mor nicicand, apoi vine o vulpe si imi aduce o frunza si eu cant la frunza si se aduna toate furnicile, carand un ghemotoc, pe care il tin la piept si se face un cocon din ce in ce mai mare, din care creste un copil pe care il cresc si cu care cuceresc regate de minciuni si suferinti, si care cunoaste o fetita cu bucle blonde, care este fata de imparat ratacita in codri, si luata de unii cu masina, si mergand asa, vede rasarituri si apusuri, si cu muzica din masina se gandeste cum ar fi daca ar haladui prin padurile pline de animale fermecate, si daca cineva, poate un cal ar veni la ea si ar duce-o la un izvor cu apa pura a vietii...

Alteori vad tristeatea in ochii oamenilor, si gasesc in asta ceva foarte frumos. Cand eram mica, mergem pe ulita la Buna, si ma uitam in ochii batranelor. Nu stiu cum, dar culoarea ochilor se deschide catre batranete, asa ca parcat toate bunicile au ochii albastri, verzi sau gri, ca un epicentru viu al buchetelor de riduri arse de soare. Frumosi ochi...

Am stat zilele trecute si am privit gura frumoasa a iubitului, cum imi citea din clasicii indieni, si sincera sa fiu, ma plictiseam teribil, indienii or fi patrunzatori, dar sa fie la ei acasa... insa momentul, linistea dintre versuri, mana cazuta peste coapsa mea goala... nimicul de care uneori avem atata nevoie, parca nici aer, nici apa, nici foc nu iti mai trebuie, cand ai un gram de liniste...

Intro alta noapte, mergeam cu Catu pe strazi, si ii cantam, sau incercam sa o fac sa renunte la viata, cu vocea mea infioratoare. Singure, de mana, pe strazi, si vocea... Daca as fi avut un ochi la cinci metri deasupra noastra, tare ar fi fost bine. Panoramarea tine de suflet, si cat de bine poti tu sa te joci cu el... sau el cu tine. Cica unul care e in moarte clinica isi vede trupul asa, de la cativa metri in jos... ochiul sufletului. Atat ca nu trebuie sa mori, nici macar clinic, ca sa vezi cat de frumos esti cand iubesti... sau de urat cand uiti sa iubesti, tot incercand sa nu uiti cate ceva...