Sufletul
departe de luciditate și...
gîndul
aproape de tristețe
Toamna care există în mine
definitiv, incomparabil și etern!
Poate că vin din roșcatul acela
din răzvrătirea verde,
din resemnarea neagră,
din Marea adîncă și iubitoare.
Parcă-i simt mîngîierea cinstită
și brațele-i reci nu se lipesc de
sufletul greu și ud...
un talaz îmi înlătură șuvița
de păr
căzută
acoperndu-mi ochii
făcîndu-mă să zîmbesc
printre lacrimi de uimire:
Mă legăn pe șoaptele-i calde,
întorc capul spre țărm și-l
văd îndepărtîndu-se trist
și definitiv ca mine.