Tatiana
mi-a întins o mână de ajutor
și i-am cerut
o poveste de demult.
Ea a tresărit și plângând
mi-a spus că nu a uitat că

odată
a căzut de pe bicicletă
și s-a julit
într-o petală de trandafir,
dar n-a contat
și nu a curs tot sângele din vene
ce și-l alinta "vidul din ea".

La TV nu era niciodată nimic interesant,
așa că învăța inorogi
să cucerească
prin vorbe
coloane infinite
și îi simțeam parcă
în galop coborând
reci pe articulații
în șir indian.

Ne-am cutremurat împreună
doar gândindu-ne că

Atunci
ne plimbam cu remorca
în spatele unei camionete
fără să ne întrebe nimeni nimic
și ne dădeam cu bicicleta
- O, ce vremuri demult apuse! -
fără cască, cotiere, genunchiere,
și plecând la vale
constatam că frânele nu țin.
Dar nici una nu am pățit nimic.

Oricând ne era sete
- și sete ni se făcea de la atâta copilărie -
beam pur și simplu apă
de la robinet sau furtun,
de la țeava din grădină.

Ieșeam afară să ne jucăm
și singura condiție era
să fim acasă
la ora mesei.
Sau când se întuneca.
În noi.

Tatiana
tăcea de câte ori apunea soarele.