am scris tot amânând să scriu chiar mie două rânduri
mințit de verb întinerit uram să cad pe gânduri
și asudat și însetat tot beam pe veresie
ca unul luat dintru-cuvânt cu noaptea în chirie
ședeam de-a dreptul pe podea n-aveam nici pat nici masă
dansa o lampă cu picior o flacără albastră
mă înveleam cu moi ninsori răzbite pe sub ușă
dar degetele pe condei mi se strângeau cătușă
stătea în zori frigul pe mine cum spinii răi pe domnul
și câte inimi am pierdut doar să îmi sperii somnul
ivite mute din pereți mirese de-mpăcare
îmi ofereau ofranda-n vers tânjind împreunare
o tâmplă mă durea mortal cum sprijineam în palmă
portretul de adolescent ce nu-ncăpea în ramă

da mi-aș fi șters peste nămeți de tuș și de hârtie
precum un lup cu coada-n vânt urme-n copilărie
din garduri poate aș fi rupt cu dinții să-mi fac cale
nu înspre oi ci dimpotrivă să fug de animale
aș fi umblat hai hui cărări ca un cuțit întoarse
și ghearele mi-aș fi tocit smucindu-mă din oase
aș fi trecut ca un fuior de suflet și de blană
cu luna-n piept pe un bănuț dat ochilor pomană
și poate nume mi-ar fi pus zvonind de mine ce mi-i
o toacă ruptă dintr-un cal cu aripi de utrenii
dau iată vouă scrisul meu c-aș fi tocmit din vreme
un alt sfârșit de-ar fi știut cuvântul să mă cheme
dar zac aici captiv în rost iubindu-vă cu silă
în loc să scriu mă-nchin și mâna îmi pare mai debilă