trupul meu cerșea un telefon măcar așa să știu
că încă mai respiri chiar dacă prin alt
orificiu al lumii sufletul mă plesnea peste ochi
și-mi cerea insistent să o iau de la 0 sau să
uit tot ce știu despre viață

normal, cum toate plecările se petrec noaptea așa am plecat
și eu noaptea mi-am pus în bagaje o fractură de
zigomat cîteva haine șosete berechet o despărțire un început
și-apoi am plecat

normal că nu m-a condus nimeni la gara normal de pustie
vreo doi cerșetori mi-au adulmecat toate durerile
și-au început să amușine pe lîngă mine
puțind a gunoi și-a dezamăgire

dimineața s-a spart de vagon ca ceașca pe care ai
scăpat-o pe jos într-o zi în care ai sperat că
cioburile ne vor aduce noroc în viață
altfel,

cu nasul lipit de geam am inventariat toate locurile
clipele trăirile zilele
în prealabil aș fi început să râd cu lacrimi
înainte să mă prăbușesc
oricum nu conta trenul mi-ar fi dus cioburile acolo
unde trebuiau să ajungă
mă uitam la durerea care nu-și găsea locul
deși luasem bilete pentru amîndoi
prin cap fulgerau o mie de versuri
n-avea cum, imi spuneam, cu așa o durere
aș putea deveni un mare poet

"bere rece cafea ciocolată" vînzătorul ambulant se uita la mine în suflet am deschis ușa i-am zis du-te
și caută alt muribund brusc
mi-a trecut prin cap să scriu o poezie cu titlul
de ce nu m-a făcut mama zidar
poate că așa m-aș fi priceput și eu la ceva
nu să stau să mă-ntreb de ce la o stație urcă
un înger iar la alta coboară o zdreanță

"și eu port în suflet răni ce nu se vor vindeca
niciodată dar așa se întîmplă cînd îți provoci
singur rănile" mîinile tremură ca și cum toate rugăciunile
au găsit porțile cerului ferecate respirația
devine o clipă de intimitate
peste toate acestea
doi ochi migdalați care se deschid și
te închid ca un telefon pus în furcă

puțin trist parfumul acesta
puțin amar și nefăcut patul în care sufletul meu
s-a încuiat într-o lacrimă și n-a vrut
să mai iasă

*

Doamne
e unu jumate am obosit hai să facem pace
eu nu te înjur tu îmi găsești un loc să fie
numai al meu
nu neapărat pe lumea aceasta în viața aceasta în trupul acesta poate să fie oriunde numai să
stau naibii pe loc și să vomit peroanele
infectelor gări în care nu am avut curaj să cobor

cam așa mă rugam pe culoarul pustiu
ca un sicriu oamenii toți
dispăruseră fiecare banchetă ducea cîte un mort
și nu era nimeni să aprindă o lumînare
numai eu singurul viu singurul
singur
desenam oameni cu degete răsfirate

și în tăcerea tocată de roțile trenului picioarele
îmi tremurau la gîndul că mă voi întoarce
în mine picioarele îmi tremurau de prea
multe ore îmi țineam de urît în întuneric
mă oglindeam și-mi spuneam mă, emi, mă
tu chiar n-ai de gînd să îmbătrînești iar
Dumnezeu rîdea de parcă
i-aș fi spus bancuri cu blonde

lumina
difuză cioplea cearcăne pe chipul meu și al
sfinților îmi spuneam că viața e o gară imensă
în care lumea așteaptă
ba un loc la cușetă ba un hamal pentru suflet
doi copii se încurcau printre picioarele mele
eu nu știam de unde să cumpăr bilet
peronul avea dalele cenușii mucalit
i-am făcut cu ochiul și i-am spus din tine
am să fac un poem

același mers monoton ca un cîntec de leagăn pentru cei
ce nu pot să doarmă sau care au toleranță
la anestezice
colindam de nebun prin trenul care spinteca
noaptea în căutare de oameni ca un balaur trezit
pentru o gustare tîrzie
mă opream pe cîte un chip adormit îmi venea
să-i străpung craniul să văd ce se află acolo
poate un gol ca al meu poate nimic
m-am așezat cu capul plecat la prima stație
buzele s-au oprit în mijlocul strofei și
mi-a venit să urlu: termin-o, Doamne,
cu gările astea

doar gîndul că voi ajunge la tine ținea sufletul
priponit ca un cal nărăvaș
am închis ochii mi-am imaginat că acasă
miroase a pască și cozonac
eu miroseam a gară supraaglomerată unde străinii se
întîlnesc din priviri și fac schimb de vieți
picioarele îmi tremurau de prea
multe ore mă pipăiam să văd dacă nu cumva
eram mai bărbat sau poate mai bun
lumina aducea viața în oameni eu
mă stingeam ca o brichetă
uzată

la capăt de linie ți-am explicat că
aș vrea să fii mama copiilor mei
ai rîs brb ai plecat eu m-am gîndit că
drumurile sînt suma unor schimbări
de la o schimbare la alta cîte
o bornă de la o bornă
la alta cîte o groapă comună în care stau
necrozate
speranțele noastre de-a valma

*

n-am înțeles niciodată de ce străzile
nu au sfîrșit
în lipsa unui răspuns
linia albă
de pe axul șoselei e urma pe care
oamenii o lasă în trecerea lor
ei vin seara cu
pensule și vopsele
trasează o frîntură perfectă și o descîntă:
aceasta e o durere pe care am lăsat-o
în urmă

din nou despre trenuri și gări
ca să fiu sincer mai mult îmi plac trenurile de noapte
în ele
te simți ca o rîmă uriașă
ce apare după ploaie să devoreze
înstrăinările
dar
visul meu preferat e să mă simt ca Iona
în burta balenei

insist
fiecare loc din fiecare vagon miroase
a om

imaginează-ți
că sufletul tău e o nucă
în vremea coacerii o decojești
culoarea aceea
care-ți rămîne pe degete oricît te-ai spăla
te face să spui că sufletul nu poate fi șters
apoi
îți zdrelești pumnii spărgînd nuca
toate acestea doar
pentru a simți pe limbă un miez
de firesc

să presupunem

că nu vom face nimic toată viața
că nu avem suflet pereche
că nu visăm sînii perfecți sau rădăcini de bărbați
că nu putem zbura
că nu știm să vorbim să scriem să cerem

să mai presupunem

că jucăm v-ați ascunselea pe creștetul soarelui
că nu ne e foame că nu e pămînt ci doar o stare incertă
că nu am scris niciodată poeme
că sufletul e un hamac în care se odihnesc pescari
de sinapse

atunci

spune-mi tu ce e mai bine să fiu

rădăcina unui copac
seva lui
sau inelul după care ghicești cît am trăit pînă
acum

*

mă pierd
în furnicarul unde oamenii și-au strîns
viața în saci legați cu sîrmă
la gură
fruntea mea e un tatuaj țipător pe care
stă scris
călător
predispus la cursă lungă

în trenul acesta
toți își caută locul cînd îl găsesc
îl împrejmuiesc ba cu garduri
mai înalte ca viața
ba cu ziduri medievale
ei stau cuminți pe banchete
de teamă
să nu se întîlnească ochii lor rătăcesc
pe așteptările neocupate

fiecare valiză poartă secrete fiecare bagaj
ascunde un crîmpei de ispită fiecare
pod trece un Styx fiecare vagon
e o luntre
în care oamenii se îngrămădesc să ajungă
de partea cealaltă a
aparențelor

culoarul
e locul meu preferat acolo nu simt nimic
mai stau mai fumez mai înghit o cîmpie
controlorul îmi face din ochi îmi spune discret
că viața e o tipă mișto cu ea ar face
chestie dacă ar prinde-o fără bilet
își aprinde țigara viața îl aprinde ca
un reflex îl plimbă prin toate vagoanele pînă cînd
din el nu mai rămîne decît un contur
și o șapcă

e ora cînd ochii mustesc de trăiri ca o vie
prea coaptă ce-și așteaptă culegătorii
cei mai mulți au adormit înveliți cu un vis
pe chipul femeilor din cînd in cînd mai poposește
senin dorința
de-a fi
pe chipul bărbaților din cînd în cînd Dumnezeu
mai crește o cută

nu mă mai miră nimic nici
ziua nici noaptea îmbrățișate pînă la stația
următoare

mi-ar prinde bine
să cred că undeva mă așteaptă un chip care se
luminează de parcă lumina ar fi răspunsul unei
rugăciuni de întoarcere

la fel

mi-ar prinde și mai bine
să cred că mă dorește o formă
să o alint cu o mie de vieți
sau

de ce nu
să m-aștepte un sunet
poate de pian poate
de ușă deschisă
oricum
un altul decît sunetul oaselor
mele ieșite din trup și atrofiate
ca niște marcaje pe drumul
de noapte al
înstrăinării

*

cînd am ajuns
nu știam cui să dau bună ziua nu știam
cum să merg de teamă ca nu cumva străzile să nu mă scuipe
mai mult cu capul plecat să nu se uite lumea
în sufletul meu și să m-alunge la
periferia-ndurării

singurul lucru liniștitor
erau multe parcuri în care te puteai pierde
pe fiecare copac scrijelit cîte un vis
fericit aproape țipam puneam mîna pe el un fel de
toma pipăind carnea

în rest
aceeași zi același soare aceeași ploaie aceiași bețivi
care dormeau strîngîndu-se-n brațe tot ei
despărțindu-se
același clișeu în care merg singur pe stradă
casele înșirate după un plan bine gîndit
cînd mă vedeau ridicau ziduri mai înalte ca mine
eu nu respiram eu nu tușeam de teamă ca oamenii
să nu se trezească și să arunce în mine cu ore
tîrzii

mai mult plîngeam
cînd eram întrebat de unde vin și de ce nu vorbesc
limba lor de ce nu-mi place mîncarea lor
încercam să nu cad să trec pe verde la semafor
dar pînă cînd învățam să trăiesc în limba lor
culorile se prefăceau că-i duminică

bineînțeles
în timpul lor

de frică
uneori mă opream de-aș fi putut m-aș fi strîns
în brațe mă întrebam dacă știu unde duce strada
următoare mă emi ma ce cauți mă la capătul lumii
nu-ți era mai bine unde erai
încercam să îngîn Ave Maria cîntecul meu de adormit
cînd aveam prea multă viață dar Schubert avea și el
limba lui iar sunetul era atît de fals încît
și consoanele uitau că există

de multe ori
stau la geam și mă uit cum viața
inundă străzile de parcă în orașul lui Dumnezeu
s-a înfundat canalizarea
cît e ziua de lungă
stau la fereastră ca un bătrîn
cînd îi vine timpul întoarce un ceas învechit
apoi mai dă din pleoape încă o dată căutînd
un chip de femeie

noaptea
lumea e o închisoare gigant în care gîndurile
stau aliniate ca deținuții la apelul de seară
în locul lor umbrele fac penitență
în dreapta stau deținuții model cei ce vor trăi veșnic
în stînga deținuții comuni care mai spera la o scrisoare
de-acasă

la fel întunericul mă despică
pînă și-n somn trupul refuză uitarea în timp ce
sufletul se umple
ca un tomberon pe care dimineața-l aruncă
la groapa de gunoi
a orașului

*

m-am trezit cu teama că nu mai trăiesc și că
oamenii se-nghesuie-n mine ca-ntr-un marfar
deraiat de unde adună
carnea în saci pentru oasele lor
îmi spuneam că sînt bine dar nu eram
doar străzile mă înghițeau ca niște căpcăuni mîncători
de rutină

erau și zile în care mi se părea că oamenii
nu mă văd și trec prin mine ca printr-o ceață
ce se ridică la prima rază
eu nu știam cum să ajung la prima stație de troleu
renunțam luam autobuzul de răstigniți
controlorul rîdea gros privirile noastre se ciocneau
suspicios îmi cerea abonamentul eu
îi fluturam pe sub nas mîinile compostate la ambele
capete
el îmi spunea că așa trebuie fără durere nu ajungi
nicăieri în ziua de azi

aș fi trimis o scrisoare dar nu știam dacă
mai ești acasă ți-aș fi scris despre
supermarket-urile în care intram ca un copil
citeam pe silabe toate anunțurile
ți-aș fi scris despre cum n-am dormit o săptămînă
doar ca să aflu ce păsări de noapte are
orașul acesta

ai fi știut că aici
o pîine te ține trei zile iar foamea pare și ea
mai blîndă
cînd plouă oamenii nu se udă nu tremură
ei deschid gura și se bucură ca niște copii
e semn că seara vor avea ce visa

o să-mi ia ceva timp să învăț
toate acestea

deocamdată nu am nici un prieten și nici un plan
deși mi-ar fi plăcut să stau la un gin tonic
să fac glume pe seama fetelor
de plictiseală dau nume pașilor pe care-i fac
într-o zi
noaptea fur indicatoarele de pe stradă și
le agăț de balcon poate cineva o să vadă că
sufletul acesta e locuit
nesigur
mai sting cîteodată lumina
șiscriușimăscriușiîțiscriu

*

încă o duminică în care mi-e dor de oameni ca o
biserică pustie așteptînd pelerinii
toată noaptea întunericul a făcut ce-a vrut
m-a întors pe toate părțile sufletului
mi-a făcut zgîrîieturi pe față pe mîini acum
m-a lăsat în voia soarelui care
s-a repezit hulpav
în mine

deocamdată e cald și bine durerile au ieșit
prin toți porii să se usuce
în urma lor desenez cu oasele scrisori pe asfalt
chiar dacă pașii următori le vor șterge
aprind focuri chiar dacă oamenii le vor șterge poate
în zborul tău vei privi la un captiv
în carne străină

astăzi
toate gările sînt închise nici un tren
nu mai pleaca distanțele se parcurg pe jos
e ziua în care cei care știu să meargă
învață pe alții cum
să se piardă

cîteodată mă simt privit cîteodată
cred că cineva se hrănește cu tot ce simt fiecare zi
e un ciclop uneori blajin alteori nervos
întotdeauna înfometat de
trăire

ca zestre de nuntă dumnezeu mi-a lăsat
darul acesta de a face pe toți oamenii să fugă
de mine mi-a explicat
eu nu am nevoie de ei trebuie doar
să stau în picioare fără prea multe bagaje
ca să urc în primul suflet ce pleacă
din lume

călătorule, m-ai strigat am tresărit a trecut
ceva timp de cînd n-am mai fost chemat pe numele meu
de alint
mi-ai scris cîteva rînduri ca să am cu ce mă înveli
cînd o să cadă prima zăpadă

cît mai stau în orașul acesta îți dau întîlnire
într-o cafenea m-ai întreba cum ne recunoaștem eu
ți-aș spune că e de ajuns parfumul nostru de
oameni pe care ploia nu i-a udat niciodată
dacă nu
la fereastra de unde se vede capătul lumii
să mă aștepți îmbrăcată în galben eu
am să vin în mîneca scurtă și cu sandale
ca un copil dintr-un alt anotimp ce aleargă
să nu-l prindă vîntul

tu nu m-ai crede eu aș avea de ales între
a rămîne să povestim despre numeroasele noastre
victorii
sau să mă urc în primul tren care iese din mine

încă o duminică în care mi-e dor de oameni
încă o catedrală pustie nici un pelerin n-a călcat
pragul
poate carnea mea e prea proaspătă ori poate
oamenii s-au săturat să se mai roage
la oameni

*
de-a curmezișul m-am urcat în trenul acela
peroanele își fardau despărțirile rimelul pașilor
nepotriviți mi se scurgea pe obraji stăteam agățat
de scara vagonului aveam de ales între o noapte
în care mă-ndop cu borne kilometrice și un oraș
cu nume pe care n-am știut să-l pronunț
niciodată

nu înțelegeam de unde atîta înverșunare
îmi venea să strîng
sufletul de gît îmi doream ca lumea să moară ori ca trenul
să deraieze într-un loc unde nu există iertare

mi-am zis atunci în fiecare vagon am să-mi tai
cîte o venă să mă conving
că în mine mai pulsează ceva pe fiecare om am să crestez
cîte un țipăt poate vreunul din ei va ajunge
acasă
cu o parte din mine

controlorul se uita strîmb îmi spunea eu vreau să fiu prietenul tău
dar pe fruntea ta nu scrie nimic nici de bine nici
de rău mie îmi venea să-i car pumni cu ghiotura
să-mi fie învățătură de minte cînd plec la drum
lung să-mi las sufletul pe un peron o să-l ude
ploaia e drept dar măcar n-o să-l tragă nimeni de păr
să-l controleze de vise prin buzunare

de la o vreme nu știam de unde să-ncep în mine
totul avea formă de drum întindeam brațele și
mi se părea că sînt o șosea cu două benzi pe care absențele
virează ca niște bolizi obrajii aveau
pielea unui peron pe care doar frica îl mai spăla din cînd
în cînd în sînge îmi crescuseră bălării ca în turnul
de veghe de la intrarea în fiecare tunel

scriam cum puteam în genunchi în brațe pe burtă
mai pictam o pădure îmi spuneam ține minte aici
e un loc bun să trăiești cînd va veni vremea să nu
mai ai casă în urma mea o țigancă își făcea cruce
la repezeală

dă-i doamne umbră spunea
că ăsta nu se mai întoarce din viață

*

fără stăpîn ploaia
cădea ropotul ei ca rumoarea plutonului de execuție
cînd condamnatul nu vrea să-și acordeze privirea
acoperișul balconului spart mama pusese
cîteva oale mi-am zis e bine așa
va veni vremea cînd pe pămînt nu va mai fi
nici o ploaie și oamenii nu vor mai ști
că seamănă unul cu altul

în noaptea asta voi scrie cu ce mi-a rămas
prin vene prea multe nu doar
o pastă lipicioasă cu care mă tîrăsc pe foile
albe pînă la ziuă ți-am spus că aș vrea sa
scriu
atît de puternic încît oamenii să uite că mai respiră
tu mi-ai răspuns că cel mai frumos vis e
să am o fetiță

tricou pantaloni adidași

cu atît m-am întors în fosta mea viață
a
și cu un șir al canonicilor în care spuneam povești
așteptînd
noutăți de la tine fiecărui tren i-am dat
cîte un nume am aburit fiecare fereastră pe ele
am scris calendare cu toate trăirile eu
nu am făcut altceva decît să-mi plimb sufletul
de colo colo ca și cum lumea ar fi fost la picioarele mele

fără tălpi

nici acum nu știu unde-am ajuns acasă
ori în alt tren ori într-un alt fel
de viață

tot timpul am plecat noaptea cînd oamenii îmbrățișează
sfinții partea bună din mine spunea că de aia nu am noroc
partea rea spunea s-o termin cu patetismul sufletul era o sală de așteptare în care
bărbații
frămîntă cîte o naștere

nu știu ce m-a spintecat mai mult vocea ei care-mi
spunea du-te dracului sau tocul ușii de care erau
rezemați niște adidași străini probabil mai scumpi
ca viața mea în acele momente

atunci
m-am tras la sorți întunericul a luat mîinile de parcă
ar fi avut ce face cu ele tăcerea mi-a luat trenurile
iar sufletul a rămas
împroșcat pe toți pereții ca un spasm
rătăcit pe o pernă

călătorule
ai oftat viețile noastre sînt niște drame proaste
mai bine taci și zi o poveste ok ți-am răspuns
eu sînt vînzătorul de nopți dau nopțile mele la mîna
a doua pentru cîteva sunete

cel puțin așa sper că voi cumpăra niște
oameni

*

rătăceam
nu-mi dădeam seama o gară portocalie sau un pîntec prea plin
oameni de două ori mai înalți decît mine cocoțat
pe valiză rîdeam
ori încăpeam cu toate mirările ori viața era un soi
de așteptare cu genunchii la gură

cînd am plecat prima oară
s-a spart cana la care țineam cel mai mult plînsul meu rîsul mamei
ești aproape bărbat dacă poți ai dinții încleștați sigur poți dinții de lapte-au căzut
s-au spart cana s-a spart
peronul încă mai poartă pe sîni
mușcăturile mele

alte plecări
au fost mai mult pustiiri femeile
nu voiau decît să mă țină în brațe unele voiau
să mă iubească altele să mă alăpteze vorbeau toate deodată
să nu te întorci fără cadouri eu nu mai creșteam hainele pielea
erau cusute de trup

stăteam pe hol cu prietenii mei
controlorul vînzătorul de bere și respirația cîte un chip ne mai întrerupea
oamenii erau pahare de unică folosință din care
dumnezeu liorbăia un surogat
de cafea

cel mai mult îmi plăcea să mă joc de-a v-ați ascunselea
cu respirația închideam ochii număram pînă la zece apoi
o căutam prin aerul îmbîcsit alteori lipeam buzele de fereastră
învățam pe ce parte ar trebui sărutați oamenii care îmi vor ieși în cale

în valiză mi-am pus destule
niște șosete de lînă pentru visul în care eram vînător și trăiam pe un munte
două secrete pe care să le spun la o sticlă de vin cu vreun prieten și
nici o poză cu mine m-am săturat să știu cum arăt

cîteodată
e bine să nu știi unde ești lumea nu te întreabă dacă
te doare dacă ai loc acum eu îți scriu
dintr-o nișă pentru bagaje în acest uter oamenii ghemuiți
sînt adunătura de răni a celor din care vor vrea
să se nască