Șarpele de cauciuc XI

Prin minte îmi trec tot felul de cuvinte, idei, memaiavând răbdare mă pregăteam să le aștern pe hârtie. Peste tot unde mișc mâna, mă împiedic de cuvinte, întrebându-mă ce mama dracului să înțeleg din speculațiile vremii. Nici nu apuc să încep a scrie, când se auzi dintr-o hârtie mototolită, rămasă pe birou de câteva zile:
- Speculații ai spus, poetule? Începi să vii de acasă! Stupefiat de această bruscă și bizară apariție a șarpelui de cauciuc ce pare a mă fi urmărit, îi răspund cu o întrebare:
-De unde zici că vin, bă, ăsta al nimănui?
Sâsâi nervos, răspunzându-mi:
-Îți prinde bine scrisul, asta vreau să spun, ce dracu te faci a nu înțelege?
-Asciltă, bre, "moșule", te dai deștept iar pe mine mă iei de prost, pocitanie împuțită, șarpe de cauciuc! Chiar așa, de ce îți spune șarpe de cauciuc, ce dracu de specie mai ești și tu? Cine ți-a dat, mă, numele ăsta: șarpe de cauciuc? Se lăsă o tăcere scurtă, cât să-mi scap creionul pe coala albă de hârtie unde, cu vârful lui, reușesc să sap câteva cuvinte în gol.
-Lasă, poetule, avem alte probleme acum, fiindcă Europa...
Rămân pentru o clipă mut, după care fac gestul ca și când aș fi scuipat cu poftă.
-Ascultă, șarpe de cauciuc, nu mă interesează politica, am prioritățile mele!
Printre sâsâieli scurte se auzi:
-Bă, tu râzi de mine, lasă șmecheriile astea! Nu vezi, au ajuns țiganii să umble cu bomfaierul în mână după fier vechi! Ori poate vor să decupeze realitatea și apoi să o vândă bucată cu bucată analiștilor politici!
Am început să râd bătând cu podul palmei peste coala de hârtie, unde nici un cuvânt nu cobora, acestea, în schimb, se lipeau de realitate.
-Ce pălăria mea vrei de la mine, bestie de cauciuc? ce ai avut de auzit ai auzit, acum du-te dracului, lasă-mă să scriu!
Mă uitam la bestia neagră de cauciuc adormită printre cuvintele încă nescrise parcate în spatele gândurilor mele. Nu puteam să scriu, abia acum începeam să văd șarpele de cauciuc mai bine, își îndreptase țeapăn spatele, crescând întunecat. Mă uitam la el dorind să-l înjur în gura mare de mamă încât să i se facă dor de ea.
-Să te ia dracu, șarpe de cauciuc! Ce puii mei se întâmplă, îți simt greutatea peste coala de hârtie unde lași bântuieli de linii și dâre?! Dar când lumina se înteți, trupul său dispăruse de pe coala de hârtie, apărând viața, cuvinte de la colțul străzii suflate de vânt, eu rămânând agățat de tranchilizantele cuvinte.
Mă uit la coala de hârtie văzând cum șarpele de cauciuc trece prin ochiul textului. Culmea, el știa acest lucru. Fără a se simți înfiorat și epidermic, el se oprește ca o formă susținând imposibilitatea adaptării perfecte la realitate. Am început să scriu, m-am oprit observând pe coala albă de hârtie apariția unei pete de igrasie. Atunci am luat șarpele de cauciuc, punându-l peste pată ca pe o masă de operație, începând să-l tai. Poetul din mine tăia cu bisturiul. În ciuda anesteziei a început să se audă un sfâșietorșuierat al realității. De sub fiecare strat aflat sub bisturiu ieșind vagi țipete.
-Să te ia dracu, șarpe de cauciuc! Îți voi tăia cu bisturiul excesul sâsâililor tale,tu nu e ști decât o suspensie exclamativă peste stratificările normalului. Dar ochiul poetului linge drobul de sare formând un soi de gunoi benefic pentru anvergura spațiului din realitate.