Înghețat de frigul de la miază-noapte,
Muntele s-a culcat într-o seară
Pe covorul verde, la poale.
Și-a pus alături toiagul, căciula,
Și-a descălțat opincile
Și s-a așezat la somn lung cât o moarte.
Până dimineață îl acoperiseră poienile,
Răsăriseră flori,
Turmele pășteau sub ochii leneși
Ai măgarilor, păstori plictisiți.
Ciobanii i s-au urcat pe umeri.
Au văzut departe în zare
Pădurile, câmpiile, râurile;
Până la Mare.
L-au numit Parâng.
Când se trezește în zori
Adună primele raze în telescoapele din cremene
Și le împrăștie darnic la vale.
I-au pus la buze un caval.
Cântă din dorurile ciobănițelor care plâng,
Din tainele stâncilor cu ochi din cristal,
Din urmele lupilor pe potecile strâmte,
Din flacăra de sub ceaunul stânelor.
Oamenii și-au zis „oieri”
Și nu s-au mai întors în Ardeal.

Dan David, Los Angeles, 11-02-2005.