râde negrul versurilor mele albul murdar al unui
început de oraș locuitorii scot rădăcinile cerului
asfaltează o inimă cu smoala fierbinte și trează
ferestrele ușile noimă nu au coșurile sunt făcute
anume să mintă țâncii ghemuiți în tablourile de
înaltă tensiune doar curentul electric îi alăptează
îi alintă mame chicioase plimbă un căruț de lână
un electron ca o țâță lăptoasă le atârnă gelatinos
între limbă și cea dintâi dintre coaste din care nu
se va naște în vecii vecilor vreun bărbat adevărat