februarie 2008

1.V’Day

sun la ușă – soneria
îmi dă ton de ocupat
gătit cu noua mea cămașă
cusută din zeci de maimuțoi de pluș,
iar pe umeri păsări din burete,
în loc de nasturi
crini
țineam la spate o cutiuță
frământând-o nerăbdător
să ți-o ofer
împreună cu
zâmbetul meu tâmp de irezistibil
nu vei ști niciodată
ce aveam în cutiuță...
mâine e „velantainsdai”
și voi numi toate
nights-urile
valentinizabilizatoare
ecouri
ecouri tonului acela de ocupat
de la soneria ușii tale
cum? n-am nimerit la tine?!
_________________


2.Prin… și peste

uneori viața a venit
peste mine așa
lină, pic, pic, pic sau șerpuind
urcând ca o șoaptă de dragoste
ca mângâierea bunicii

alteori tumultoasă, deodată
pătimașă
trezindu-mă
cu omătul cât casa
sau… în flăcări
mergând sus pe o sârmă ori
pe asfalt în clocot

viața vine în valuri, valuri
alungindu-mă, subțiindu-mă
contorsionându-mă
un «…îndu-mă» supraelastic, altul
interior – parcă văd: sărman suflet
cu mânuțele sale curate, sclipitoare
împingând pârdalnicul, vremelnicul
trup la deal
sau ținând frână
cu călcâi fragil
la vale, spre valea umbroasă…!

ce minune
e ca un flash de la fotocameră
«ciizzz» – iată poza: «ai fost»

uneori viața a venit peste mine
așa…
_________________


3.Zaț sau Orologiul-ascuțitoare, ba nu, Carusel

mă scrie poemul acesta
de-a lungul minutarului
ce viteză
ca într-un carusel,
pe fruntea fiecărui căluț
o literă – copilul din mine
ține minte!

Din umărul stâng țâșnește
un cui
cuiul poftelor
umărul drept o ia înainte
dalta
aleargă un cuvânt deja rostit
ar fi vrut
să-l îmblânzească… e târziu!

mă dau jos vreme de o răsuflare
pe locul acesta cândva era
un vomitoriu, acum
extremitatea lui «3»
de pe cadrane – mut pasul
în «6», ploi reci, miros puternic
de amoniac
mă plonjez în stropul care vine
drept în ochi
ochiul drept – celălalt nedrept
recitește
de-a latul minutarului
silabe răsucite din poemul acesta
care mă scrie

cuiul îmi intră în palmă
palma dedată la mângâieri odinioară
fără mine caruselul
sporește viteza?… N-ar părea
Astfel începe zădărnicia
pe care o umple iluzia verbului!

nefiind nici eu, nici poemul acesta
o fabulă
n-are morală însă
îndrăznesc printr-o spărtură lucind
o concluzie nouă, moale
aparent întreagă: «nu poți opri
un cuvânt deja rostit!»
Poemul scriindu-mă se vrea blând
dar mă lasă dilematic
cu o obsesie proaspătă: «din care
din care testicul provin
stâng sau drept?!»

lunec șapte, opt, nouă
cu mine am
cuiul acela și
holograma unui căluț
ca literă
la care copilul
încă se uită uimit!
_________________


4.Fum… descriind un arlechin

degetele
pășesc desculțe, lipa-lipa…
în sticla lichidă
urcă pe
foaia înmărmurită, albă
cuminte, lasă urme
urme ca de pași
săruturi
inimioare
mărgeluțe colorate
sulițe iuți
în continuă căutare…

nu duc mâna la frunte
mi-e frică
ar deveni transparente degetele
în flame alburii, iar tâmpla
ar rămâne fum vernil
descriind în aer
arlechin umil și… șovăitor
_________________


5.Între perdele

de ce vorbiți în șoaptă
când plouă
de ce tăceți când ninge
iar spre nouă dimineața
vă acoperă curajul înaintea soarelui
și țipați
ca și cum ar fi cineva
de partea voastră aici…?!

aș vorbi, aș face ca voi, dar
cui ar da socoteală
risipa

poate ar fi mai bine să nu sperii
clipa de lumină
zăpada mea vine deja
albăstruie și obosită
iar stropii de ploaie știu
totul despre mine,
atunci, mai bine-i să tac
_________________


6.Roșu diluându-l

am început să mă obișnuiesc
trăiesc în iubire
ca într-o rană
o rană mai adâncă și mai vie
decât sunt eu însumi
din această iubire aștept
întregirea ca și cum m-aș naște… nou
și împreună cu mine
Paradisul pierdut
pierdut așa de demult, încât azi
oricine l-ar căuta
ar fi luat drept patetic

respir și am început
să mă obișnuiesc
în aerul acesta roșu
diluându-l lumina
lumina dintâi
_________________

Barbu Valeriu
str. Traian 252,
cod. 800186,
Penitenciar, Galați