Sonorizarea din oglindă


de Irimia Bălescu




MOTTO:
„În vremea Împăratului Galben, lumea oglinzilor și lumea oamenilor nu erau ca acum despărțite. Mai mult decât atât se deosebeau simțitor între ele; nici ființele nici culorile , nici formele nu erau asemănătoare. Cele două împărății, a oglinzilor și a oamenilor, trăiau în pace: se putea trece prin oglinzi, dintr-o parte în cealaltă. Într-o noapte, ființele din oglinzi au invadat pământul. Forța lor era mare, însă, în urma unor bătălii sângeroase, artele magice ale Împăratului Galben au ieșit învingătoare. Acesta i-a respins pe năvălitori, i-a închis în oglinzi și le-a impus pedeapsa de a repeta ca într-un vis, toate actele oamenilor. I-a lipsit de forța și de înfățișarea lor și i-a redus la starea de simple reflectări servile. Cândva , de bună seamă, ei vor scutura această letargie magică....”


J.L.Borges




Ceea ce , la început , putea fi socotit a fi o grevă a foamei de câteva zile, gestul lui Vicențiu Licuriceanu se transformă într-o autoizolare sfidătoare în turnul fostului Castel de apă al urbei, încât până și autoritățile pierduseră șirul zilelor, săptămânilor și lunilor de când arhivarul șef al ținutului dintre podgorii refuza cu încăpățânare să-și îndeplinesacă atribuțiunile de serviciu pentru care statul îl plătea.
Această monotonie fusese însă spartă atunci când în poarta instituției își făcu apariția, abia târându-se, tatăl său, Lambi Licuriceanu, cu capul șiroindu-i de sânge.
- Barem dacă mor, să fiu bărbierit! auzi Vicențiu vorbele , abia șoptite, ale bătrânului.
În tinerețe omul fusese șef de penitenciar și-l ținuse în fiare pe Coroiu, ultimul brigand al ținutului, faptă pentru care căpcăunii vremii l-au întemnițat și l-au bătut ca pe hoții de cai. Evident că Vicențiu și-a făcut un scop în viață să spele „rușinea” bătrânului, ceea ce în mare măsură a reușit, prin pronunțarea unor sentințe penale usturătoare, uneori capitale, împotriva dușmanilor bunului său tată, căzuți în gheara sa de judecător versat. Bătrânul, pe numele său de botez Haralambie, purta și iarna și vara, o căciulă bălțată de miel trasă pe ochi, de teama rămasă a pumnilor pe care odată îi luase în cap, la pușcărie… Spre bătrânețe se țicnise de-a-binelea, iar singura lui bucurie era să hrănească acvilele care-și făcuseră cuib, de când lumea, între crăpăturile Castelului de Apă, și care se hrăneau cu resturi aruncate de la Abator. Meteahnă grea și dură; până în perioada când Suinprod-ul dădu faliment, iar fostul temnicer, fără „sursă”, bălăbănind prin Parcul Trandafirilor, rămase cu buza umflată, încât lighioanele înfometate din înaltul văzduhului, luându-i căciula bălțată drept miel, se înfipseră cu pliscul și ghiarele în țeasta bătrânului și-l lăsaseră lat în tufele de mentă sălbatecă.
Așa îl găsi Vicențiu când coborâ din înălțimile turnului.
Se adună cât putu de iute, iar după ce alungă șoimii ce tăbărâseră pe tatăl său, până la venirea salvării, încercă să-i îndeplinească ultima dorință. Îl rezemă de zidul din interior al Castelului și ajutat de Gorică Intendentul, care-i adusese de îndată sculele pentru ras, îl clăbuci, bătrânul își scoase oglinda de-o palmă pe care o purta permanent în buzunarul de la haină, iar după ce-i spuse: „ai grijă, mă, băiatule, să nu mă tai!”, îi căzu capul în piept, tocmai când Vicențiu îi înfipse în țepii din barbă lama briciului, păstrat de bătrân în teaca de la brâu, încă din pușcărie.
- Domn’ judecător, dacă moare, moșu’ n-are nici izmene în fund , zise Gorică , după ce își scoase haina în carouri bleomarin și i-o întinse lui Vicențiu . Þineți hanța asta, măcar, să aveți cu ce să-l îngropați .
După ce ani întregi fusese judecător, Vicențiu fusese numit Director/arhivar șef la Arhivele Statului de pe plan local, instituție care înghițise, din motive tehnice, chiar și arhiva operativă a Tribunalului.
Autoritățile aleseseră ca loc de depozitare, Castelul de Apă , un amplasament lăsat oarecum în paragină, în crăpăturile căruia vântul, plin de jvâg , scuipa semnțe de buruieni. Era construit cu totul și cu totul din blocuri din piatră, numai bun pentru punerea la adăpost a « memoriei juridice a locului de, stihiile naturii și ale vremurilor », cum îi plăcea să spună proaspătului arhivar. De altfel, lucru mulțumitor pentru Vicențiu, întâmplarea făcea ca autoritățile să dea curs fantasmelor sale de a se vedea spânzurat între cer și pământ, scrutând prin binoclul de vânătoare apropierea potopului de ape, pe care urma să-l comenteze cu nerv și patos, dărâmând țarcul frustrărilor narative la care îl condamnase surcelele limbajului justițiar, în direct, la tv-ul local, proprietatea grupului Gagiu & Ghivu care, tot de frica furiie apelor, între timp, avea să-și instaleze antena și principalul studio, taman pe terasa Castelului.
Marilor inundații trebuia să le vină vremea; să facă ravagii în orașul plin de câini vagabonzi și “aurolaci” ascunși prin rețeaua de canalizare. Piața centrală, împodobită cu un palat portocaliu, construit de un italian în secolul XIX, era în formă de maxilar în care blocurile spoite cu humă, scorojite, rânduite anapoda, înțepeniseră în gingiile brazdelor pline de micșunele, zdrențe, pisici năpârlite, iar pe gardurile din fier beton atârnau covoare turcești din culorile cărora fecioarele despletite din Răpirea din Serai, caii, cerbii și mistreții însângerați, tociți de bocanci, se aruncau, parcă de-a-mbouălea, în trotuarul plin de pete de ulei. Aceleași cuburi mustind de tristețe, pe care se mai cunoșteau încă urmele apelor tecute ieșite din vadurile Kapuerdiei, pline de șobolani și găuri prin care viermuiau altădată intelectualii plini de ifosele unei dizidențe leșinate.
Târgul municipal aflat la poalele podgoriilor avea un toponim nesuferit , greu de transcris pe indicatoare de către administrație, fără a mai pune în discuție menționarea lui în documente, în contextul înrudirilor cu localități de peste mări și țări. Această stare de lucruri o deterimnă pe Lidia Staicu., noul subprefect al ținutului, să declanșeze procedurile de schimbare a denumirii orașului în Kapuerdia, după aceea a râului, care o brăzda de-a curmezișul. „Dar, doamnă, mai există o localitate cu această denumire, undeva în câmpie!”, protestară consilierii municipali. „Dragă, s-o credeți voi, care nu vă mai mișcați fundurile de pe scaune. Au luat-o de mult apele. A fost înghițită. Și nu avea nici o legătură cu râul. Se pare că mai este o versiune, dar asta este altă problemă care nu vă privește, mai zise femeia. Cine votează pentru! Împotrivă! Cine se abține! Adjudecat!”
Lidia Staicu, iubita din liceu a lui Vicențiu, (Multă vreme a purtat în lumina ochilor curcubeul acela fantastic care îi încununa ca pe niște sfinți în Piața Palatului Comunal., când luaseră hotărârea, fără să fie dusă la bun sfârșit de către Lidia , cum se va dovedi ulterior, de a avorta.) ajunsese prin părțile locului repartizată ca judecător, unde prinsese rădăcini adânci. Eșecul primei căsătorii fusese asumat total, iar treburile publice o aduseseră cu picioarele pe pământ. Singura grijă domestică și totodată aspră pedeapsă, prin intentarea de către Vicențiu a procesului prin care voia să aducă dovezi că el este tatăl natural al copilului, se poate spune, o constiuia fiul său Codruț, de șaisprezece ani. Copilul, se zvonea, prinsese gustul drogurilor, poftă ținută în mare secret de către mama sa și era găsit, deseori, agățat de zăbrelele gardului care împrejumuia Stupina doctorului Kandel. Privea fascinat dansul albinelor, dar mai ales ritualul băii de venin pe care, nu peste multă vreme, toată protipendada ținutului, femei goale pușcă, o praticau, sub atenta observație a apicultorului dr. anestezist Kandel Bejenariu, care-l aruncă pe baiatul ascuns în tufișuri, în aburii deprimanți ai masturbării.

*
Castelul de Apă, renovat de nemți în timpul ultimului război în Crângul de la marginea târgului, fusese o capodoperă arhitectonică a timpului . Se termina cu o coroană regală imensă, crenelată, placată cu dale de cărămidă refractară zmălțuită, roșie, înfiptă în turnul din piatră, ghirlandat cu fier forjat, de pe care se mai coșcovea, încă, vopseaua Reich-ului. O specie de acvilă, în care cunoscătorii identificaseră a fi descendenți ai șoimilor de vânătoare ce aparținuseră întemeietorilor ținutului, își încropi cuibul într-o spărtură din zid, în ciuda efortului autorităților de a-i stârpi la presiunile comunității evreiești internaționale : „Măi oameni buni, sunt doar niște amărâte de păsări! fonfăi Vicențiu într-o zi însorită, de la masa instanței de judecată, în fața unei săli plină ochi de petenți. Ce dracu’ vă găsi să vă agățați de ele !…” ”Păi n-ați văzut, domnule judecător, cum era cât pe ce să-l omoare pe Codruț, fiul doamnei subprefect!” Apoi suspendă ședința, având să regrete mult mai târziu că nu a ordonat lichidarea răpitoarelor, care aveau să-l atace pe bunul și bătrânul său tată în Parcul Trandafirilor. De la biroul său poziționat în aripa de sud a clădirii Tribunalului văzu pe fereastră cum pe Castelul de Apă, unde el însuși, fără a bănui măcar, avea să-și petreacă lungii și tumultoșii ani ai bătrâneții, alături de ultima sa soție, prințesa Polixenia Kapuerde, zisă Poly, văzu, așadar, cum înfloreau macii, iar păsările vâsleau în cercuri uriașe deasupra orașului. La picioarele clădirii se întindea Parcul Trandafirilor cu un lac în formă de trifoi cu patru foi și o insulă în mijloc în inima căreia nemții ghiorlăniseră câteva hrube pentru vinoteca generalilor.
Beciurile, încă funcționale, nu fuseseră atinse de ultima viitură care se prăvăli asupra orașului cu mai bine de două decenii în urmă, prin luna mai, pe vechiul curs al Kapuerdiei, de parcă miliarde de iepe borțoase, spre fătare, rupseseră “apele” și avortau peste ținut grohotișuri, copaci rămuroși, bucăți de vile, oi moarte, porci plini de cămașa broaștei sub ochii copiilor și ai mamelor cu fețele întunecate de un icter nevăzut al timpului. Colo-colo, cum avea să-și amintească Vicențiu, gri-ul apelor era îmbobocit de pete de petrol în care soarele țepuia raze încât săreau scânteile ca dintr-o pulberărie, iar el pescuia, golit de gânduri, păpuși rusești, colorate, din ebonită și lemn, pentru a confecționa bombe cu carbid.
Odată cu demiterea din postul de judecător, Vicențiu Licuriceanu redobândise rarul har de a citi destinul oamenilor pe sticla ferestrelor și în oglindă, de a adulmeca pasta gri a inundațiilor ce avea să cotropească ținutul și de a face să se întâmple multe lucruri ciudate în ținut, cum ar fi organizarea de către autorități a Festivalului Internațional de Oglinzi Consacrate. Fălcile cândva firave și osoase ale judecătorului, se lățiseră ca niște menghine în urma “spargerii” în măsele a oaselor celor peste care trecuse, fără păs, spre vârful deprimant al ierarhiei judecătorești. În împrejurări simandicoase, hăhăind, se bătea cu palma peste abdomenul bombat și zicea, cu seninătate, că „numita” burtă este de fapt un cimitir de găini devorate de-alungul timpului:”Că altceva în afară de a avea femei și a hali până crăpai nu puteai, domnule, să faci. Te lua Ilicitu !”, se scuza omul râzând mânzește.
În ciuda faptului că numele său mic suna ca o monedă romană aruncată pe caldarâm, întreaga înfățișare îi dădea un aer de mistreț, încât tânăra sa consoartă, frumoasa Polixenia, îi susură la ureche că prevestește vremea rea, precum porcul cu paiul în gură: „Un fel de apă de ploaie, bărbate! Mai pe scurt, ai un dar de a prosti lumea, de-ți stă mintea-n loc !” A fost ultima dojană de alintare pe care Vicențiu Licuriceanu o “încasă” în dimineața aceea frumoasă de mai, după o noapte chelălăită de insomnii, cu ațipire spre dimineață, „De n-ar mai fi adormit !…” .
*
Femeia, frumoasa prințesă Polixenia, sau Poly sau Xenia, după cum îi cădea la îndemană lui Vicențiu să o numească, era o veritabilă Kapuerde, familie princiară ce dăduse neamului ceva bun, după care tânjise de secole; legiuri civile și criminale de-l căpiase. Va-să-zică , femeia, delicata prințesă, căsătorită cu Vicențiu Licuriceanu, în pripă, cu câțiva ani înainte de revoluție, altfel nu putea obține pașaport pentru a putea pleca să muncească în Libia, la compania de prospecțiuni petroliere la care era angajată, era în acea dimineață de mai, plină de otravă. Punerea pe tușă din funcția de judecător a lui Vicențiu se datora curvei de Lidia, judecătoreasa, ajunsă, între timp, subprefect. „S-ar „sexualiza”, dragă, inclusiv cu mânerul masiv din alamă, în formă de dragon cu aripioare, de la intrarea principală a Tribunalului, dacă nu ar fi apărut pe piață invenția englezoaicei ăleia scrintită, doctor în antropologie, respectiv scaunul cu falus, cu repetiție, portabil (o instalație cu vibrator extrem de complexă și foarte scumpă). Cred că târâtura l-a procurat,dragă, în secret, prin firma de import –export a lui Gagiu & Ghivu, iar Grefiera șefă, o altă pațachină, mi-a șoșotit pofticios că în mod evident, în cauzele penale de competența unui singur judecător, Lidia folosește jilțul „magic”,exact până la atingerea paroxismului, dacă nu chiar a leșinului !„ avea să se destăinuie Polixenia mult mai târziu doctorului Kandel Bejenariu, la o cafea pe Terasa Faroanelor, când Vicențiu o luase cu totul și cu totul razna, lucru total infirmat, pe bună dreptate, de comisia de disciplină din minister.
Polixenia Kapuerde, din neamul kapuerzilor, cum îi plăcea să se recomande, alintat și fără falsă modestie, era puțin trecută de treizeci și cinci de ani și își păstrase, cum era și firesc, după căsătorie, numele de fată . Avea o slujbă bună, pe un post de conducere la sucursala Distrigaz. O chestiune aproape normală, pentru cariera sa, însă cum o belea nu vine niciodată singură, când lucrurile o iau razna și se desfășoară cu o amețitoare repeziciune, în care se înghesuie de-a valma stări, imagini și acțiuni, Vicențiu descoperi că Polixenia Kapuerde făcuse o pasiune deșănțată din meseria ei. Aceasta a fost cauza tulburării, vecină nebuniei, a omului pe numele său moldovenesc, adevărat, Aluscornici, transformat de taică-său, pe când mai era în toate minițile, în Scornici.
„Cum să explici domnule, totala ei lipsă de control și de prudență, în depistarea gazelor, exclusiv prin amușinare directă, precum Labradorii dresați pentru găsirea drogurilor !? Dependența ei este totală. Iubește atât de mult mirosul de gaze încât și-a cumpărat doze de umplut brichetele pentru odorizarea ascunzișurilor ei femeiești, de vomiți instantaneu. Nu mai iau în calcul faptul că ajunge prima la firmă și plecă ultima, de mi-a lăsat casa de izbeliște. Fără îndoială că a intrat în vizorul șefilor de la Centru, fapt pentru care, contra unor prime substanțiale care, să nu vorbesc prostii, ne sunt de un real folos, este utilizată în depistarea spărturilor din module și țevi de prin blocuri, incinte industriale, străzi, cu rezultate năucitoare. Găsește orice scurgeri, precum fântânarii pânzele freatice. Ei, cu toate astea, în ciuda neamului ei princiar, cum să nu te gândești din ce în ce mai mul la un divorț care să pună capăt unui asemenea blestem, tu-i raiul măsii!” Mai zise Vicențiu la aceeși masă de pe terasa Faraoanelor, după ce bătu palama, la o votculiță, cu doctorul Bejenariu, pentru intrarea în afacerile cu albinăritul.
Nimeni nu poate tăgădui faptul că fostul judecător dobândi, după atîtea evenimente, un grav tic verbal, adică se bâlbâia.
Chiar cu o jumătatea de an în urmă, Vicențiu Scornici fusese deferit de către mai marii din Ministerul Justiției pe mâna Consiliului Înalt al Magistraturii. Obrăznicia de a fi falsificat multe documente legate de deportările din anii grei, era doar un pretext. Faptul că trăia, adulterin, în văzul lumii, cu judecătoreasa Lidia Staicovici, pe deasupra și perversă, s-au cel puțin așa apărea în închipuirea Polixeniei, păta, în fond, calitatea sa de magistrat, chestiune pentru care fusese luat la ochi și fapta sa calificată drept o ofensă adusă autorității.
În împrejurări nepotrivite, beteșugul făcea ca figura sa de mistreț să capete o grimasă de toată bășcălia. Totul culmină cu momentul în care, după ce îndopă cu purceluși de lapte bine rumeniți și stropi cu vin din belșug câțiva trimiși de la minister și acoliți, printre care nedespărțiții Gagu și Ghiveci, pentru nesperata scăpare din ghearele Consiliului și numirea în postul de director/arhivar șef, până să întrebe pe chelner unde dracu au mutat closetul din localul ăla blestemat, numit al Faraoanelor, scăpă năcazul pe cracul pantalonilor.
Vicențiu nu-și putea închipui că legătura sa de dragoste cu justiția, care începuse ca un dans de lebădă, avea să se termime cu un răget de măgar.
*
Castelul de Apă înflorea sub mistriile, pompele și bidinelele meșterilor, iar pe măsură ce lucrarea înainta, arhivarul împodobea crenelurile și ferăstruicile pentru halebarde cu jardiniere pline cu petunii liliachii, curgătoare; crăițe, gura leului și micșunele chihlimbarii, încât la finalul lucrării și semnarea pentru recepționare, turnul părea, privit din clopotnița catedralei Episcopiei, gâtuit într-un uriaș portjartier bătut cu nestemate. „Numai sediu al Arhivelor Statului nu arată, punctă, fără să i se fi cerut părerea, doctorul Kandel.
Clădirea se înălța semeață deasupra Parcului Trandafirilor, iar în jurul ei, de bună seamă, tăiau văzduhul flămândele acvile și ele parcă în așteptarea reîntoarcerii vreunei prințese hămesite (poate era chiar Polixenia Kapuerde), căzută în dizgrația stăpânului pentru fireasca prăbușire în păcatul cărnii, stăpân care-și arăta mărinimia și iertăciunea prin „deșănțatul” gest al frumuseții, cum avea să observe doctorul Kandel.
Castelul de Apă era alcătuit pe structura unui vechi turn de apărare. Printre dalele pestrițe crescuse mentă sălbatecă, înaltă până la greabănul calului. O bună bucată de timp fusese amplasament pentru antrenamentul parașutiștilor și trupelor speciale din garnizoana orașului, unitate desființată în urma unui scandal de proporții ce șubrezi, în acea epocă, temeliile statului, ghiorlănit de șobolănimea traficului cu țigări al cărei chițcan șef, fusese tocmai comandantul școlii de desant, col. Ștefu T. Ioan, după cum la fel de obiectiv avea să observe Dr. Kandel.
Demersurile fostului judecător pe lângă Departamentul Patrimoniului de Stat și la Ministerul Justiției făcu să gâlgâie câteva miliarde bune pe care Vicențiu le cheltui până la ultimul șfanț pentru investiție, în ceea ce avea să se numească, mult mai târziu, Bastionul Kapuerzilor.
*
„- Dacă nu-ți forțezi destinul,te vei risipi în vânt ca un abur, domnule judecător,” avea să-i spună bărbatul acela filozof, Dr. Kandel.
*
Și tocmai era momentul, după cum s-a arătat, în care pentru Vicențiu revenise la adevărata sa vocație și aventură din tinerețe de a citi destinele omenilor în sticla ferestrelor și în semnele oglinzilor vechi, pasiune și activitate extrem de bănoasă în noile condiții, care va merge până acolo încât el însuși se va transforma într-o oglindă, e drept cam soioasă, în care evident, mutiplicarea reflectării scăpă cu adevărat de sub control.
*
Dacă e să ne luăm după extraordinarul spirit de observație al Dr. Kandel, Castelul de Apă se transformă structural, justificând cu prisosință denumirea de Bastion. Parcă-i crescuseră rădăcini, lucru confirmat de către Vicențiu care, după o noapte de beție de se zguduiseră pereții, auzise pârâituri în fundație; cum rădăcinile se înnodau și deznodau sugrumate de sete, în căutarea mineralelor, până când, dezmeticiți din mahmureală, nedespărțiții Gagu & Ghiveci descoperiră în curtea interioară câteva găuri făcute de căutătorii de comori, cu picamerul.
Renovarea se finalizase, iar Preotul Sanda, fostul tată socru al lui Vicențiu, după cum se va dovedi mult mai târziu, fusese adus cu arcanul taman de la Zăpodia și trânti o feștanie ca la carte, încât autoritățile ecleziastice se gândeau chiar la o avansare a ciudatului și rebelului preot, căruia îi stătea mintea numai la Împărăția Melifagilor, tăinuitoare a veninului dătător de tinerețe fără de bătrânețe! Năzdrăvănie mai mare nici că se putea, cum avea să sancționeze doctorul Kandel Bejenariu (care el însuși era contaminat de virusul melifagic, așa cum se va dovedi nu peste multă vreme), intenția scaunului episcopal.
Castelul, cu anexele sale, părea un uriaș care duce la subsuori niște colivii sau capcane pentru prins zgripțuroi. Clădirile fuseseră construite lipite de turn și se terminau în ziduri groase din piatră și cărămidă, acoperite de iedera Mâna Maicii Domnului, care se închideau într-o elipsă, alcătuind o grădină largă. Poarta era în formă de gratii din stâlpi de stejar și cădea, antrenată de un scripete, ca la orice castel. Se pare că aceste anexe, adevărate apartamente în care familia Kapuetilor se putea desfăta în tihnă, fuseseră construite de catre nemți care nu mai apucaseră să le folosească pentru cartierul lor general , căpătând de-alungul timpului destinații diverse.
Pe platforma înaltă a turnului , între creneluri, motanul Prințesei Kapuerde era găsit uneori lingând calupuri mici de fagure de miere, șterpelite motănește din depozitul stupinei, din vecinătate, a doctorului Bejenariu.
În lunga perioadă de autoizolare, pentru a-și alunga nălucile și singurătatea, Vicențiu Scornici de Kapuerde construise un planetariu în locul în care fusese amenajat bazinul de apă, cu tavanul în formă concavă. Lacul, în suprafață de câteva hectare fusese asanat de către noul stăpân și populat cu puiet de crap , caras , știucă și șalău. Să nu ne închipiuim că tot Crângul era împrejuit, iar câțiva haidamaci asigurau paza pe A.T.V.-uri ! Parcul , în toată splendoarea lui, fusese redat comunității pentru promenadă , iar pe lac fuseseră amenajate trei pontoane cu multe bărci, spre încântarea copiilor și deliciul îndrăgostiților urbei.
Liftul exterior din sticlă termopan, albastră, heliomată, bijuterit în feronerie din inox, culisa precum mărul lui Adam pe gâtul zgrumțuros al turnului, înghițind oftaturi, speranțe, nădejdi și patimi ale solicitanților de acte arhivate. În ultimile câteva săptămâni, ciudata cărăușă fusese asaltată de rudele Polixeniei, care scormonind prin hrisoavele tăinute prin alte unghere de ziduri ale lumii, dobândiseră acte și dovezi prin care trebuia să convingă autoritățile asupra dreptului sfânt de proprietate.
Era limpede ca lumina zilei că încercatul turn de apărare aparținuse Kapuerzilor, întemeietorii. Samson de Kapuerde, provenind dintr-o familie princiară venețiană scăpătată, își pusese serviciile militare în solda primului domnitor fanariot pentru a păzi drumurile negustorești în partea de nord-est a Munteniei. Faptele de arme au fost pilduitoare pentru ca domnitorul să-i facă danie câteva sate de iobagi și țigani robi și o falcă mare de moșie, cu obligația arnăutului să apere negustorii de atacul bandiților, haiducilor și de alți blestemați ai timpului care se înmulțiseră fără precedent în acel început de ev fanariot. Bun militar, Samson de Kapuerde începu prin a ridica o cetățuie cu patru turnuri de apărare rotunjite, înconjurată de un șanț cu apă cu pod mobil de acces, din care, de bună seamă, mai rămăsese un turn pe care, într-o altă epocă, edilii orașului îl transformă în Castel de apă. Dealurile domoale au fost date rodului plantațiilor de vii de soi bun, iar vinul era lăsat la învechire în butoaie de stejar, în pivnițile răcoroase, de unde domnitorul își făcea plinul cu risling pentru îndestularea curții. Mica cetate era așezată la poalele podgoriilor, la răspântia drumurilor comerciale de graniță dintre cele două principate, care legau Obcinele Bucovinei de București și Brăila de Scheii Brașovului, tăind curbura munților. În schimbul liberei vămuiri de către Samson de Kapuerde a carelor încărcate cu postavuri, piei tăbăcite, grâne, sare, pește, putini de brânză, poame uscate, miere, cornute, oi și cabaline, destinate negustorelii, dijmuieli care îmbelșugau curtea și întregul ținut al Kapuerdiei, domnitorul își pusese la adăpost birurile și afacerile, fără să-l doară capul. Samson de Kapuerde, întemeietorul, era cunoscut din singurul tablou, găsit sfâșiat prin hrubele cetățuiei, ca fiind un bărbat năpraznic, în ținuta sa de războinic înzăuat, cu capul împodobit cu panașuri aurii, dat ușor pe spate. Pe chipul sau aspru mustața era zburlită, iar nasul roșu, acvilin, ținea loc de cătare în linia de ochire pentru privirea lui zbanghie, vulturească. Trebuie să fi avut o statură masivă, dacă luăm în calcul inelul cu sigiliu, păstrat generație după generație ca pe o relicvă, ultima deținătoare de drept fiind Polixenia Kapuerde, cu un diametru de încăpea pe mânuța unui copil. Călărea un cal roib, pur sânge arab, însoțit de o haită de copoi stârniți de copitele mistreților, iar pe umăr i se deslușea coturul pestriț al unui șoim. Legenda îl menționează ca fiind un mare iubitor de vin, de femei și de vânătoare, dar și de bun organizator al ținutului. Sfârșitul i s-a tras de la ultima țiitoare care–l blestemă, făcătură în urma căreia Samson de Kapuerde dispăru cu armăsar cu tot și haita de câini după el, înghițit de către oglinda venețiană, fala prințului, ferecată în fildeș și expusă în sala armelor, unde castelanul pătrundea călare ori de câte ori avea izbânzi la vânătoare, de bună seamă, chiar așa cum era zugrăvit în pictura aceia ecvestră. Oglinda fusese găsită, ca și tabloul, într-o nișă din zid a turnului scăpat de la prăpădul timpului, astupată cu o lespede de piatră ferecată în încuietori secrete. După renovarea și intrarea în deplină proprietate a Bastionului, locul îi fusese găsit în iatacul prințesei, în care, în lungile seri de iarnă, Poly avea sa-și clătească în argintul ei goliciunea, dând frâu imaginației în a-și etala fandoselile sale provocatoare, exerciții utile pentru mult mai târziile sale pictoriale. Vicențiu nu putea fi atât de credul, însă pasiunea lui de colecționer, îl obligă să studieze mai cu aprofunzime oglinda, atestată ca fiind cea mai veche din colecția sa, stăruință plină de migală în urma căreia constată că, uneori, din apa oglinzii venețiene, înaltă cât un stat de om, se auzeau zgomote vagi de nechezat de cal, lătrături de câini și un soi de șuerat de șoim sau de corn de vânătoare. Numele era menționat și sub însemnul heraldic al sigiliilor reprezentând un vultur bicefal cu suliță și spadă în gheare, iar în plisc, spre stupoarea domnului Dr. Kandel, o măciulie de ciulin. „Ce naiba, domnule, găsise castelanul în bălăria aia, pe care nici roua nu se pune, de-au lipit-o pe blazonul familiei !?’’, căzu într-o mare nedumerire doctorul, până când făcu lumină una din rudele interesate, care povesti cum Samson de Kapuerde, strămoșul lor, scăpă din laba sângeroasă a unui han și de ochii iscoditori ai tătărimii, ascuns pe sub poalele unor tufe imense de ciulini.„Tăvălind, pasămite, vreo iobagă nurlie!…” , făcu precizarea cunoscătorul. Cum era obiceiul timpului , în semn de omagiu pentru planta mult hulită, castelanul porunci de îndată ca în blazonul familiei să fie înscris, cu țepii înmuiați în aur, miraculoasa plantă.
Asediul revendicării Castelului de către presupușii moștenitori, venetici prin părțile locului, era greu de imaginat. Vicențiu trebuia să suporte cu stoicism pandaliile ahtiaților după averi, mai ales că orice eschivă era exclusă întrucât, prin natura studiilor, dobândise, de amorul artei, calitatea de avocat, putând să le reprezinte interesele în fața instanțelor de judecată. Acest clinci îl speculă cu dibăcie, astfel că impuse și condiționă petenții ca pentru promovarea unei acțiuni colective în revendicare, fără onorariu avocațial, să-i doneze oglinzile vechi deținute de către pretinșii moștenitori, multe dintre ele furate de-a lungul secolelor de prin ungherele cetățuiei-castel, pentru calitatea lor de a fi fermecate, de a face și desface cu ele pârdalnica dragoste, ceea ce-l făcu pe Vicențiu să debiteze, cu toată candoarea, că nu gravitația este liantul universului, ci iubirea. Chestiune confirmată de însăși Doctorul Kandel, unul dintre cei mai mari anesteziști ai timpului, care în acele momente se afla în plin avânt de promovare a medicinii alternative, cu focalizare pe băile de venin produs de harnicile sale albine.
Procesul de revendicare, contrar tuturor așteptărilor, se derlulă într-o perioadă scurtă de timp, cauză în care Vicențiu spulberă, cu dibăcie, din proces, toate rubedeniile pretinse a fi din vița kapuerzilor, titulară potențială absolută a dreptului de proprietate asupra legendarei constucții, rămânând Polixenia, o adevărată Kapuerde. La insistențele prințesei , Vicențiu renunță la capătul de cerere referitoare la Terasa Faraoanelor, care în mod natural fusese scoasă din amplasametul micii fortărețe prin disparița șanțului adânc de apărare, transformat de-alungul timpului în lacul acela în formă de trifoi cu patru foi, plin de nuferi, în mijlocul căruia se ridica insulița pe care trona clădirea anexă a castelului, având destinația de local încă din timpul războiului, cu denumirea de Terasă a Faraoanelor.
În afară de familia Kapuerde și de intendetul Gligore Pacaliu, zis Gorică, nu mai știa nimeni că insulița era legată de hrubele de sub fostul turn de apărare printr-un tunel strategic, unde Vicențiu înființă o vinotecă de toată frumusețea.
Cu toate aceste comori care le căzuseră pleașcă, ei cedară solicitărilor autorităților și lăsără o bună parte din clădirea Bastionului, cu titlu de chirie, pentru Arhivele Statului al cărei director avea să rămână el, până l-apucară pandaliile politicii.
*
În brațe cu tatăl său pe cale să-și dea sufletul, cu capul șiroiind de sânge, tamponat cu blândețe de către Gorică : “Să nu mori, bre, moșulică , să nu mori, bre! Dă-o-n pana mă-sii dă moarte!”, murmura Intendentul, Vicențiu era, totuși, ros de îndoieli că hotărârea judecătorească definitivă și executorie de “restitutio in integrum”, pe care abia de se uscase cerneala, le va conferi pentru prea multă vreme titlu de proprietate asupra fostului Castel de Apă, care după revendicare dobandi, deîndată titulatura Bastion al Kapuerzilor. Un gând total nepotrivit în împrejurarea în care tatăl său, găurit în cap de vultani, se dădea de ceasul morții de durere, tăvălindu-se prin lanul de mentă sălbatecă de la piciorul Turnului.
După acest șoc, la o perioadă scurtă de timp, Vicențiu fusese bușit de depresia aceea pe care o alinta cu apelativul Melani, iar îmi dă târcoale frumoasa Melani, se trezea spunând, pe care o ținuse în frâu atât amar de ani, însă de data aceasta ea îmbrăcă forma unei nevroze galopante a cărei cauză fusese depistată nu atât în turbionarea proceselor și durerea generată de posibila pierdere a bătrânului său tată, cât mai ales de frica lui congenitală să nu fie visat de către Ștefu T. Ioan, fostul comandant al școlii militare de desant pe care Vicențiu apucă, până să fie destituit, să-l condamne la ani grei de pușcărie, dar grațiat de curând de noul președinte ales. Multora, teama lui Vicențiu putea să le pară o bazaconie, însă relatându-le visul acela imbecil unde se făcea că frumoasa prințesă, Polixenia, îi născuse un făt cu totul și cu totul din gaz lichefiat , frica lui părea justificată. (Tensiune față de care Poly sau Xenia sau Polixenia, după cum îi venea la îndemână lui să o numească, nu putea să rămână deloc indiferentă.)
Vicențiu Licuriceanu povesti cum se trezi, târziu, murat de mahmureală, după ce stinse mai multe pahare cu băutură, în prezență doctorului Bejenariu, în după-amiaza aia de mai, cocoțat pe un pat de campanie din arhiva Bastionului. Se frecă pe mâini cu oțet, desigur din miere. La baie, îi sfârâia pe limbă, ca o mentosană, refrenul acela, la modă: “Stau ai noștri-n Parlament/ Precum gaura-n ciment/ Precum puricii pe câinele turbat/ Precum musca pe c./” , apoi își aruncă, în scârbă, binoclul pe piept și dispăru pentru a finaliza alte aranjamente.
Băltise într-un coșmar precum un bivol în smîrcuri. Poate că de aceea, în vis, cum era și firesc ca buboiul să spargă, totul luă o întorsătură imprevizibilă : se făcea că Poly, nevastă-sa, piptănându-se în fața oglinzii venețiene, victimă a unui erotism masturbator total, frumoasă, cu pielea întinsă ca pe o prună țigănească, simți un ghiont în burtă. Rămăsese gravidă. În câteva ore femeia se umflă ca un aluat ce da peste covată, încât nu-și mai putu vedea pistele de aterizare ale celor două pulpe. Evidența, era de « neconceput » …
Și atunci Vicențiu , lac de sudoare, alergă, în vis, la maternitate, cu femeia aruncată într-o cotigă trasă de un măgar și parcă s-a tolănit și el, măgarul, lângă ea în timpul travaliului. Vicențiu era însăși doctorul cu un cap mare, chel, roz, bărbos și buzat, cotrobăind în măruntaiele femeii ce urla ca din gură de șarpe, de unde, țâșni un făt din gaz lichefiat, albastru metalizat, țipând. Vicențiu îl luă de picioare și-l întoarse cu capul în jos și-l bătu peste poponețul gelatinos, să nu se înece. Dihania zvâgni, însă, dând să-l muște de mână… apoi, parcă se transformă într-o sentință penală lungă și păroasă, cu cap de rândunică, sau de nevăstuică…
Se trezi lac de sudoare, călărit și băloșit de Nero, motanul Polixeniei, un animal uriaș, negru și cu ochi de culoare siclam, care tocmai începuse să fie dresat de către Gorică să învețe să răspundă la telefon, mârâind și ventilând coada stufosă peste tăblia înaltă a singurului pat din Castelul de Apă, unde, deja, își stabilise un fel de locuință de serviciu, pentru a ține sub control lucrările de renovare ale stabilamentului arhivistic.
Salvarea, veni, oarecum, din partea doctorului Kandel, care având ceva competențe în psihatrie, îi recomandă lui Vicențiu, în scop terapeutic - anamnezic, să țină un jurnal în care să-și consemneze inclusiv memoriile, pe care cititorul destoinic le va sesiza , desigur, în paginile acestor încâlcite însemnări:
- Asta pentru a nu-ți da dracu’ de lucru , domnul meu! îi zise doctorul .
Cu asta a fost deplin de acord și rusnacul rătacitor, Peter Zvarovski de cum își făcuse, mai apăsat, prezența în ținut și care îl însoțea pe arhivar, până ca acesta să se autoizoleze în Bastion, la fiecare termen de judecată, într-un alt proces, care avea ca obiect stabilirea paternității asupra presupusului său fiu, Codruț, copilul legitim al subprefectei Lidia Staicu.