Golesc pahar după pahar și îl înjur pe Dumnezeu.
El e răbdător, nu-mi preface vinul în apă.
De i-aș cere, l-ar înmulți. Ca întotdeauna, îl învinovățesc
de greșelile mele. Tace. În palma sa se adună
păsările și cerșetorii să-și împartă – tustrei – cîștigul.
Ce-mi pasă mie? Golesc pahare, să uit.
Cui nu i-a venit așa, deodată,
să-și scoată inima din piept
și să arunce cu ea în cer
ca-ntr-o vitrină cu lucruri de preț
pe care nu le pot dobîndi muritorii?