Pe deasupra drumului nins,
pe urmele pașilor tăi repezi,
plutește Luna nouă-n derivă
pe fluviul Căii Lactee,
plimbându-și razele și noctambulii
prin sângele tău,prin parcuri și prin cimitire...
Cu cea din oglinda lui Cronos,batrâne,
porți un dialog anost,
hamletizând în neștire,hamletizând fără rost:
"Poate că a fost cu mai mulți ani în urmă
o adevărată iubire
sau poate că noi doi,
călăuză a umbrei mele,
acolo n-am fost..."

...și tragi din țigară cu poftă,bătrâne,și aiurezi
ca un adolescent captiv în mrejele unui eres...

Reaprins de-o stea pe buzele-ți pale,
rugul înalt al tăcerilor tale
se regăsește iar pe sine
la ora cea târzie
în palma unei mâini străine
care scrie și scrie...
Asasin plictisit,tu ucizi timpul,
înnobilând paloarea hârtiei
cu sângele ei albastru de regină a nopții...
ți-ai zdrențuit carnea în toate plăcerile vieții,
așternând-ți peste răni după aceea sarea credinței,
ai străbătut în lung și-n lat labirinturile de poteci
de la poalele muntelui apusean de iluzii,
ți-ai risipit floarea cuvintelor
pe buzele anonimului visător,înnebunit
după cafeaua cea de toate nopțile băută
prin braseriile unui oraș de provincie
numit melancolie.
Fantomele dragostelor demult în tine apuse, te mai bântuie uneori,
când rătăcești de mână cu singurătatea
pe-aleile purpurii ale acestui asfințit de lume,
lume în care te stingi încet dar sigur
de cancer cardiac.
Primul tramvai și ultima țigară
Apune soarele în cana de ceai negru
uitată pe pervazul ferestrei.
Pe marginea înnegrită a scrumierei
de pe aragaz
o ultimă țigară agonizează,
închipuind aureole de îngeri
în aerul negru al serii.
Pășind tiptil ca o panteră,
emisarul saturnian se strecoară
în turnul de veghe al bardului elegiac
cu nefaste vestiri,anunțând cataclisme,
pe muza de argint a unui valet de verde
se face stăpân și în beznă urmele-și pierde,
fredonând cântecul dedicat unei schisme:
Hei,tu,bastardule conceput
pe sub zidurile chinezești,
în ziua aia ternă,la ceasu ăl barbar,
întoarce-te-napoi de unde ai venit,
în pustietatea bărăganului fără de nume,
în istoria lui călărită de Hoardele de Aur...
evadând din cercul celor fără crez,
răzlețit de haită, în ochii ei verzi,
bătrâne, un tânăr straniu erai,
un năuc umblând hai-hui noaptea pe străzi,
când cealaltă față(cea neagră)a Lunii
pe cer răsărea, eclipsându-și nebunii...
și zideai în juru-ți neguri, în cuvinte te zideai...
bând tutunul cu o cană de negru ceai,
pe marginea unei prăpăstii te zideai..."
Delatorii alcătuiesc bisericuțe,
scrijelesc cu unghiile morților
zeități false într-o piață murdară.
cuvântul se vinde pentru lei puțini
(zeflemeaua e gratis)
la orice colț de stradă.
Limba se prostituează cu toți străinii.
copleșit de scârbă și-ndoială,
Dumnezeu se retrage din oameni
și pleacă în concediu de boală.
vorbele nu se mai rostesc,ci se latră
ori se aruncă cu lopata-n urechile gloatei prostite.
îți simți mărul lui Adam ros pe dinăuntru
de viermele tăcutelor strigări,
știi totul,dar nu poți face nimic,
nimic altceva decât să-ți îngesui un pumn în gură
și să taci,să taci,să taci...
Rumegă-ți,deci, pe-ndelete
urletele de indignare,
îngroapă-ți sufletul de viu
într-un deșert
și ascultă cum foșnesc de târâtoare
pereții fragili ai arterelor tale.
Veni-va apoi și nesomnul,
prietenul tău cel mai bun,
chirurg de meserie,dar cu suflet de poet,
îți va da ochii peste cap și capul pe spate,
(vei simți brațele lui grele de plumb
cum îți spintecă pieptul c-un bisturiu ),
îți va întoarce inima pe toate fețele,
îți va cerceta amănunțit nervii,limfa,
umbrele sângelui tău compatibil
cu Rh-ul stelei căzatoare,
apoi îți va contabiliza fără grabă
întârzierile de la serviciu și
toate înjurăturile din ultima lună
într-un târziu, îți va șopti-n ureche:
-să nu-mi spui că nu știai, bătrâne?!
-ce? îl vei întreba iritat
-Pai, e sfârșit de toamnă,
a început sezonul cazon al vânătorilor care latră,
și mâine dimineață,într-o piață murdară,
scos va fi efebul claustrat într-o muțenie de piatră,
cel tânăr care-i singur și prădător și pradă,
și asta de aceea ca toată lumea să-l vadă...
și în acest timp, din ungherul întunecat al odăii,
se va uita cineva și sardonic va râde
de evenimentul ce se derulează sub privirile sale de gheață:
tu stai la taifas singur cu tine
răstignit pe un scaun de fier,
cu tâmpla rezemată de peretele rece
și degetele îngândurate pe tastatură
în așteptarea momentului când zorii îți vor reaprinde
dureroase ruguri sub piele,
vei auzi atunci(cam pe la cinci dimineața)
scrâșnetul unor roți de metal rostogolindu-se
pe un drum presărat cu cioburi de vise.
acum, însă, e abia miezul nopții
și arcul semilunii îți săgetează pieptul
sub care porți, ca pe un blestem,
o inimă neagră, o inimă bolnavă de cancer...
Îmi golesc...
Îmi golesc urnele de-amurguri,de părerile de rău deșarte,
de aripile negre ale îngerilor aflați pe patul de moarte,
de cenușa caldă încă a cuvintelor arse noapte de noapte,
de tăcerea mea adâncă,stăpână peste regatul tău de șoapte...

Mătur din mine scrumul anilor nebuni,
scrum al luminii risipite-mpreună
în umbrosul eden, de vineri până luni,
lângă un azur răcoros de lagună.

De negura zilei de ieri, până la lacrimi,eu mâine,iubito, voi râde,
cu hohot de moarte voi râde,de poezie și de plictis,
de arderi,de întomnări și de speranța subțire,
de crematorii,de parcuri și de cimitire,
de solilocviile mele aride
(niște gânduri înnegrite de fum
asezonate
cu amarul de lacrimi neplânse)
de înmormântări și de naștere,
de munți,de izvoare,de tine,
de foaie,de alb și de scris
și de poezelele astea deja fumate...
draga mea,
mi s-au terminat țigările,
e timpul să ne despărțim...

Pe sub brazii înalți trecând fără nimeni într-o seară de mai călduroasă,
desluși-voi în mine un viscol de anonime suspine,
ecoul pașilor rătăcitori ce-au obosit
să-și caute drumu-napoi către casă...

Mă ning aripile îngerilor trecători prin asfințire,
stoluri de-nzăpezite gânduri se perindă prin amintire
și-mi populează cu triluri pasărea anilor mei tineri
nopțile albe de luni până vineri,de luni până vineri...


Își trece inelele dureros de încet pustiitorul Saturn prin inima împietrită-n visare a solitarului taciturn
și trec umbrele lui prin sângele-ți decolorat de nesomn în neștire,
ciracii frivolei elite îl alfabetizează contra cost
(timpul înseamnă bani, nu-i așa?)
pe cel care stăruie cu brațu-i nevrotic pe fila subțire:
„Iubirea n-a existat decât în naiva ta-nchipuire,
călăuza umbrei tale, poete, o iluzie a fost…
iată,cuvintele pe care le-ai curtat cândva ca un îndrăgostit,
te stigmatizează acum și-ți întorc spatele,
inima lor freamătă din toate arterele cu torente
de oameni grăbiți să-și arunce
umbrele pe asfaltul murdar...
inima ta obstinează să rămână propriul său adept
și se bate cu pumnii în piept,se tot bate cu pumnii în piept...
Ai fost,ești și vei rămâne
un romantic incurabil,
porți în pieptul tău,ca pe un blestem,
o inimă neagră,o inimă bolnavă de cancer
și vai de capul celui care va-ncerca să ți-o reeduce...