sunt singurul fără ecou
strigătul râmâne același
în toate anotimpurile
de gând
aer
foc și
pământ
îmi amintește de copilărie
de prima îmbrățișare
a cărnii cu mine
eram liber și gol
ca un gând în pustiu
respirabil dintr-o privire
dar asta nu mai contează
vocea trece prin mine
și atunci mă simt mare
mă aud doar cum
înghit liniștea
cu teamă să nu trezesc
amintirile
dincolo sunt eu
în căutarea unui nume
care mă va ajuta să intru printre oameni

nu-mi place să mai trăiesc în mine
jumătatea injectată în vene
iubește mai puțin decât
jumătatea pe care o plimb duminica
pe cărări știute numai de mine