Flori de iris


Triști-ți ochi ce mă privesc dar nu pot să mă vadă,
Umbriți de-a genei aripi și pleoapa ce-o să cadă,
Sunt prea adânci și-n unda lor reflectă raza lunii
Topită-n lacrimi de cristal ce-au petrecut toți anii.
Adânci sunt ochii tăi ca tulburate ape sure,
Iar cerul meu albastru privirea vrea să-ți fure.
În van te-alungă vântul, din fața mea nu vei pleca
Niciunde, niciodată... și ochii tăi m-or îneca.
Flori de iris ce răsar din adâncul tulburat
Al tău suflet îl revarsă și-al tău gând ce e curat.
Þi-s ochii triști și mă privești chiar de nu poți să mă vezi,
Acum când mi-asculți gândul și nu ști ce să mai crezi.
Mă pierd în ochii tăi adânci și nu mă regăsesc,
Eu sunt mereu în fața ta și pot să te privesc
Ascuns în straie de fantomă, dar nu poți să mă vezi
De-ncerci să regăsești în mine ce-ai vrut tu să visezi.
Ascuns privirii tale sunt și voi rămâne-ascuns,
Rămâi mereu în fața mea, atât îmi e de-ajuns.
Niciunde, niciodată din fața mea nu vei pleca,
Un vânt dacă te-alungă, ochii tăi m-or îneca.
Mă regăsesc în ochii tăi și-mi par așa adânci,
Amorțite lacuri sure ce uitate-s printre stânci,
Văd florile de iris pe-un cer spălat de ploaie,
Ești chiar în fața mea, dar ale mele negre straie,
Zidindu-mi trupul fantomatic, mă fac de nevăzut,
Iar tu de-ai stat în fața mea nicicând nu m-ai văzut.