Atâta vreme am rămas cu gândul
Că nu mă aflu-n inima vâltorii,
Iar sunetul nu intră prin toți porii,
Ca să golească de anost intrândul.

Dar mai apoi, la căpătâiul sforii,
În preajma rampei, îi venise rândul
Acelei vraje însoțind spre blândul
Acord sublim din miezul aurorii.

Poznașe gesturi și vibrante glasuri
Au strămutat lăcașul în Eden
Să-i țină-n cor pe îngeri la taifasuri,

Uitând de rostul pământesc obscen.
M-am nevoit și eu, în grele ceasuri,
Să-nvăț povara unui rol etern.


3 septembrie 2007