Cinic râde moartea-n setea ei cumplită,
Hlizindu-și fața neagră, când coasa și-o ridică,
Și fuge, de-a sa frică, in zbor împleticit,
Un înger păzitor – umăru-ți e gol, zdrobit!

Murdar mai râde moartea, și ochii-i sunt de foc!
Lovind cu coasa-n tine, răcelii-i face loc!
Să stai, de-acum, tu, nemișcat in brad sau fag,
Uitând de cel ce te-a urât sau poate ți-a fost drag!

Oh, calm si rece ești...și chipu-ți e senin!
Pe buza-ți albă, doar, plutește-un zâmbet fin...
Zâmbești că nu mai ești? Visezi sau ce gândești?
Oh, de-aș putea să cred că încă mă iubești...

Dar legea este dată! Ș-om împlini-o toată
Vom duce viata noastră așa cum e lasată
Dar inima mă doare!! Cum?! Nu simți tu, oare??
Când tu zambești pe mine viața mea ma doare!!

Clopotul în dungă! Și preotu-ți vorbește
Și-mi pare uneori că spune o poveste
Să-i spun eu cine ești, eu singură te stiu!
Dar ce folos?!? Că eu sunt vie, tu-n sicriu...

Aș spune lumii-ntregi si celor ce ar vrea
Că m-ai iubit de mic copil, si eu am fost a ta!
Să știe, bunăoară, cum ne-am iubit din vară
Până-ntr-această...sumbră, tristă...neagră...iarnă...

Un an și-un ceas. Un ceas si mie mi-a rămas.
Și-s împacat-acum... Și nu-mi iau bun-rămas
Voi spune-n schimb : “Bine te-am găsit,
Iubitul meu! Astăzi, și eu am asfințit !”