văd cum se pierd prin noi clipele
ca într-o rană deschisă pansată cu tifon

nu doare

nu sângerează

se umple

ar vrea să strige

stăm atârnați cu capul în jos
sub noi un câmp cu maci fanați

ne jucăm

stingem soarele cu un scuipat
ne sculptăm ochiul în maduva putrezită a unui os de zahăr
pe care îl lingem searbăd până la ultima bucată