Într-un târziu, coborând pe mal,
am rupt pecetea și am citit răvașul
scris de tine cu sânge înveninat de fiară.
În urma mea, melancolic și visător luntrașul
cânta o baladă tristă la vioară.


Eram atât de îngândurat și de răvășit
încât nu vedeam că se făcuse seară
și nici cum umbrele țăranilor,
ce se întorceau tăcuți de la prășit,
alunecau pe drumul ce se târa
ca un șarpe ostenit pe lângă adormita gară.


Mă chinuia un sentiment lipsit de înțeles
iar sufletul rănit începuse să mă doară
fiindcă tu mi-ai scris că altă cale ai ales,
turnând între noi un paravan din ceară.


Luntrașul îmi făcea semne timide
în timp ce eu îngândurat priveam cununa
munților ce peste zări se întinde
și așteptam ca din tenebre să răsară luna.


Nu mai aveam priorități în sentimente
iar frustrările dansau pe inima mea;
speranțele siluite de minciună, încă inocente,
alergau după tine furioase prin toată lumea
dorind să mă răzbune fără regrete
și dorurile risipite printre străini să mi le adune
asemeni unor surori iubitoare și discrete,
dar lipsite de tact și înțelepciune.


Un tren cu osândiți oprise pufăind în gară
iar eu încă nu mă hotărâsem cu cine să plec.
Luntrașul cânta liliecilor un marș la vioară
pe peronul gol, sub lumina firavă a unui bec.