Fiecare drum își are visul lui;
mergi pe el până când și visul ostenit
se prăbușește alături de tine în țărâna timpului,
fie că este sau nu împlinit.

Frumoase, îndrăznețe, tulburătoare,
visele dansează purtate de vântul sorții
și alături de întunecatele coșmare
îngenunchiază cu groază în fața morții.

Se depun unele peste altele precum oasele,
în morminte zidite cu sârguință de uitare;
cine își mai amintește de idealurile și farsele
rămase fără lumină și suflare?

Lumea este plină de visători
ce cutreieră pământul în căutare,
nu de crai, crăiese, ori fabuloase comori,
ci de suflete tandre și iubitoare.

Dar câți muritori își găsesc fericirea
și dorințele le sunt împlinite de soartă
când suferința nemuritoare stăpânește toată zidirea
și cu mare greutate deschide a raiului poartă?

Întâi trebuie să-i plătești ei tribut
lăsându-te alungat și călcat în picioare,
luând de mai multe ori totul de la început,
cerșind dragoste de la orice suflare.

De reușești pe plac să-i faci,
îți dăruiește aripi de înger pentru înălțare;
abia atunci te poți ridica din agonia în care zaci
și primești de la izbândă fericirea nemuritoare.

Însă, câți dintre noi reușesc
să treacă peste obstacolele presărate pe cale
și câți dintre noi, osteniți, se prăbușesc
la țărm, ca o pasăre migratoare?