Cand te-am zărit pentru prima dată
stăteai îngenunchiată și te rugai lîngă altar,
te învăluia o lumină caldă, înmiresmată
cu iz de tămâie și divin nectar.

Te urmăream cu o nostalgică tandrețe,
întrebându-mă de ești fată ori femeie măritată
și dacă sub suava ta magică blândețe
se ascunde o inimă nestatornică ori una nemângâiată.

Erai atât de cufundată în rugăciune
încât nimic din jur nu te tulbura
și puteam să te privesc făra sfială, ca pe o minune,
în timp ce toată ființa mea era o coardă întinsă și de emoție vibra.

Simțeam cum o sfioasă și nevăzută mână
din neant, precum o vrajă cobora
și îmi mângâia sufletul ravașit de tainica furtună
a pasiunii, care trezită din somnolență, iertare implora.

Eram atât de fascinat de prezența ta
încât mulțimea murmurătoare din jur
devenise o pată se culoare și în mintea mea se estompa
lăsând locul unui mirific azur
pe care numai sufletul meu îl putea vedea
și îmi părea că am rămas doar noi doi în lăcașul sfânt,
dar eram despărțiți de o transparentă perdea
ținută de îngeri să nu încălcăm marele juramânt.