Te urmăresc cu privirea și cu sufletul de tristețe biciuit
cum treci pe drum, singură și îngândurată,
cu pasul greu, în umbrele castanilor adâncit,
de o dorință neîmplinită ori de teamă măcinată.

Până mai ieri erai voioasă și radiai de fericire,
când te zăream aveam un sentiment de ușurare
fiindcă îmbrățișai tot cerul cu lumina din privire
iar râsul tău cristalin mă trezea ca un ceas deșteptător din visare.

Pentru mine nu avea importanță cu cine mergeai ținându-te de mână,
eu mă cunosc bine, știu cum arăt și câți ani port în spate;
mi-ar fi plăcut să fii a inimii mele călăuză și stăpână
numai că o prăpastie, săpată între noi de ani, ne desparte.

Aș vrea cu drag să te îmbrățișez
și să-ți aduc de la zei speranță și lumină,
dar pentru tine sunt un străin și nu cutez
să dau năvală în viața ta și așa de îndoială plină.

Cine să-ți spun că sunt?
Timpul m-a îmbătrânit cu nesaț,
am cearcăne la ochi, părul cărunt
și nu cred că ai dori să mergi cu mine la braț.

Mă tot gâdesc cum să fac să înțelegi
că vin spre tine cu sufletul de compasiune plin,
dar simt că aș fi o ghicitoare ce n-ai putea să o dezlegi
pentru că întâlnirea noastră n-a fost ticluită de destin.