Zilele , orele, clipele…
treci cu ele și ai impresia că trec pe lângă tine.
Le măsori cu ceasul, le cântărești cu mintea și le îmbrățișezi cu sufletul.

Ai mângâiat vreodată cu palma inimii, de lacrimile milei udată,
clipa dureroasă a unei frunze uscate sau roasă de omidă,
ziua de viață a unei insecte care se adăpostește într-o firidă
ori într-o crăpătură neânsemnată
și timpul tuturor vietăților gonit de noaptea uitări, crudă și perfidă?
Nu?! Desigur, ai lacrimi numai pentru a plânge
brutalitatea clipelor care te-au umilit și te-au rănit până la sânge.

Ai îmbrățișat măcar o singură dată cu gândul, dacă nu cu sufletul,
fericirea unei albine după ce și-a umplut cu polen săculețul?
Nu ai chef pentru că ești sătul, iar bucuria saturației tale egoiste
te obosește și nu–ți mai pasă dacă inimile altora sunt vesele sau triste.

Doar zilele, orele, clipele simt cu adevărat bucuriile și durerile tuturor;
le adună pe toate și le depune în arhiva timpului ce le păstrează ca pe un scump odor,
doar ele cunosc valoarea reală a fiecărui gest, a fiecărui cuvânt,
și numai ele poartă făclia amintirii noastre pe frământatul și întinsul pământ.
Din când în când fiecare dintre noi are momente de luciditate și scormonește
în jăraticul din sufletul care, acoperit de cenușă, abia mai mocnește;
căutăm adevăruri imuabile, înțelesuri ascunse, răspunsuri la întrebări,
dar ce găsim ne uimește ori ne provoacă profunde tulburări
fiindcă zilele, orele, clipele golite de sentimente nu mai au greutate,
au devenit baloane de săpun pe care nepăsarea le poartă pe spate.

Oare eu am existat în această lumea cu adevărat?
Zilele, orele, clipele s-au scurs pe lângă mine
iar sufletul meu ca un ecou se întreabă neâncetat
cât am făcut rău, cât am făcut bine
și pentru păstrarea amintirii mele ce le-am dat
ca să mă bucur ori ca să-mi fie rușine?