În brațele mele firave,
Însăilate din aer, din gânduri, din nori,
Port fantoma trupului tău.
Am zburat dintr-un lemn
În care fulgerul a căzut
La un moment nepotrivit.
Frunzele ne acoperiseră de tot.
Crengile ne îmbrățișau
Sugrumându-ne, tandre.
Păsările ne bârfeau.
În ultima vreme
Lumea a-nceput să afle de noi.
Deh, lumea ca lume!
Unii porniseră cu topoare
Să alunge vraja nopții
De sfârșit de Octombrie;
Să scape lumea de strigoi.
Ne-au găsit râzând, doi nebuni
Pe pragul castelului nostru din bârne,
Căruia oamenii îi ziceau „colibă”.
„Lăsați-i fraților în plata Domnului!
Sunt doi copii, nu sunt strigoi.”
Purtam măști din piele de câine.
Ne mânjisem trupurile cu noroi.

Dan David, Los Angeles, 11-12-2005.