Nu-mi plac shimbările, dar îmi place să alerg prin ploaie,
Nu-mi place să plâng, dar ador să plâng de bucurie;
Sufletul meu este închis într-o odaie . . .
Ard în iadul acesta plin de oameni, îmi ajungea doar o făclie.


Iubesc cu patimă, iubesc cu înverșunare, iubesc pentru că trebuie
Mi-ar trebui încă un infinit de vieți ca să fiu fericită.
Vreau să mă satur de Rai, ca să nu mai pot visa la el, macar să fie amintire
Mă doare fericirea , mai bine să fiu sacrificată.

Mă simt sufocată de propriile-mi revolte fără sens
Oameni, dați-mi un pahar cu apă, otrăviți-mă odată!
Sunt plină de speranțe, dar în van, eu vreau universul . ..
Mă rog mie, îmi zambesc mie, câtă nonșalanță . . .