și nici n-a urcat sunetul pân’ la noi
se târa slab și palid de-așa neputință
pe mocheta întinsă ca o disperare sub scaune
se scurgea ca o vâscozitate oarecare pe sub tălpile auditorilor cumințiți între o interpretare și alta
orificiile din podea îl preluau și-l deversau la poalele zidului gros de cetate
sunetul se lățea pe străzile orașului
oamenii îl culegeau pe picioare îl terfeleau îl plimbau absenți de colo-colo
iar noi la balcon
așteptând să urce sunetul ăla odată
vibram de muzica aia infinită care se năștea din orchestră
pielea se crăpa și din noi urechi făr’ de număr adulmecau flămânde
până ce muzica ne durea de atâta frumusețe