Uneori, litera-si apropie lumea-n orbita, scriind-o violeta
E ca si atunci cand e noapte, sau tacere.
Poate e din cauza ca pietrele imbracate in iz de roua,
Tac si ele. Sau poate luna e si ea de vina.
Sau, cine stie? Poate nu e nimic mai mult decat
Vuietul timpului care-mi strabate osul...
Mai iti aduci aminte de noapte-n care, firul de iarba
Ne-a ascuns de antilopa goala si plina de rani?
Purtam zapada cenusie intre maini,
Iar otelul, cenusiu si el, ne pierdea in crucea de la poarta cimitirului.
…Noaptea in care mi-ai promis ca-ai sa ma tii de mana,
Ca-ai sa te plimbi cu mine in amalgamul de ceara,
Pe care-l lasa candela stinsa, scurgandu-se?
Ca-ai sa ma lasi sa ma strecor in ochiul tau,
Sa-ti numar coastele,
Si sa-ti spun ca sunt albastre.
Iti amintesti ca toamna, imi povesteai tot ce visai in noptile de vara,
Si te lasai domol, sa-mi cazi in prapastia de la varful degetelor,
Pentru a te putea reinvia?
Noi niciodata nu am stiut ca diminetile nu au arcus,
Sa ne trezeasca si pe noi, din noapte.
Am tinut seama ca albastrul si negrul nu sunt culori,
Si ne-am construit scrierea cu penita
–asemeni unei catapulte spre o alta lume-
Invaluita in cortina de catifea rosie, zemoasa,
Care ne adaposteste de scurgerea vremii.
Vreau sa hoinarim ca niste bezmetici
Pe crestele noptii incretite de picurul de ploaie,
Sa ne adapostim unul sub ochiul celuilalt,
Negr-albastrui.