*
azi m-am descălțat de sandale
m-am șters de nisip
și am început să merg așa
goală prin tine
anonimă prin toate cotloanele
locuri ferite cu multe jgheaburi
de unde se adăpau tot felul de ființe
nici acum nu am înțeles cum poți hrăni atâtea
de unde țâșnesc izvoarele
tu râzi și spui, e simplu
trebuie doar să ții palmele închise
și în ele se vor strânge turme neîmblânzite
*
de la o vreme mă văd nevoită să fac pe îngerul
să-ți stau când pe un umăr când pe altul
ca o santinelă sub pleoape
de câte ori mă întorc îmi spun:
cât de moale este în așternutul tău!
ce-ar fi să-ți închid ochii
constelația orion e mult prea aproape
la balul mascat am să îmbrac o rochie neagră
atât cât să mă vezi părăsindu-mi trupul
*
mai bine hai să ieșim prin oraș
să ne aruncăm pe străzi
să ne târâm pe asfalt cu poftă
să mușcăm din el
ca dintr-un fruct zemos
senzual
să luăm cu noi câțiva pasageri clandestini
să ni se prelingă pe mâini
ca niște uleiuri hidratante
să ne facem din ei rezerve de hrană
și-apoi să hibernăm îndelung
*
este una din zile
când închid telefonul, televizorul
și ies prin oraș fără nimic în mâini
casa o las descuiată
străzi pe care am mers mereu acum nu le recunosc
deodată totul devine atât de nou
încât mă sperii
mă întorc la cărțile mele despre război
la frica de pana de curent
la merele din bucătărie
*
pasarela nu mai e la locul ei
am să trec strada neregulamentar
mi s-a întâmplat de multe ori
lângă hotel minerva e un semafor cu intermitență galbenă
pe unde nu pot trece niciodată
merg până la romană
„ce-ai mai făcut azi?”
„nimic”
aș fi putut totuși să-ți răspund
dar sunt un punct fix
*
am mers la plajă
trebuie să-i spun lui victor
ca am vazut tricouri cu kurt cobain
la terasa white horse
(zicea că nu mai are)
dar îi scriu mai târziu
acum îmi tai cordonul ombilical
pune un leucoplast, te rog
de azi nu mă mai hrănesc din tine
de azi îmi fac singură mâncare
nu știu cum să încep
cartea sumerienilor despre vise
spune „dacă un om visează că-și mănâncă
propria carne însemană că-și va pierde mințile”
*
el îmi spune: arheologia metaforei (...)
parcă mă și văd tencuind pereții cuvintelor
până capătă o crustă bună de mâncat
poate chiar un sunet dacă sunt îndemânatică
cine știe din ce sunt făcuți stropii
care au intrat pe geam și mi-au decolorat
inima să-mi dea un e-mail
*
știi cum te-ai evaporat?
ca atunci când vărs sticla de acetonă
la început e o senzație rece
după care mă uit la ceas
și păsări tulburi, cenușii
pătrund
*
tu singur te-ai așezat în bătaia puștii
nu e vina mea că stai acolo nemișcat
într-o imensitatate fără cusur
îți stă bine mai ales dacă te dai cu gel
parcă ai aștepta să ți se facă o fotografie
dar tu știi că ținta nu va fi ratată
apoi posomorât
îți scalzi ultimele acorduri
într-o tăcere în care nu ne-am iubit niciodată
*
țăndări îți sar din trup de fiecare dată când te ating
parcă aș tăia un copac atunci când îmi trec mâna
prin inima ta
așchiile uneori mă orbesc
parcă știam o ușă prin apropiere
dimineața podeaua era plină de cioburi
niciunul nu am apucat să ne dezlipim