am fost un îmblânzitor bun, poate prea bun uneori, de asta se duc prea multe gesturi aiurea, alunecă spre cel care e îmblânzit dacă el nu e chiar blând sau, mai rău, are privirea încărcată de ură, atunci de ce toată această forță dată afară pe uși, de ce tot efortul de a scoate din rărunchi puterea care umilește? dacă-mi sprijin privirea în ochii unui străin și cad în gol, golul acela irecuperabil în care putem face orice în timp ce ne privim, se pare că asta e tot ce mai pot face

dar tu poți chiar și-acum. când te privesc se adună doar pescărușii lângă mîncarea noastră pentru că eu știu că am devenit un salbatic, un truc antisocial, o veste pe care-o primești dimineața, a murit cineva dar nimeni nu știe cine și-apoi te liniștești, tot timpul oamenii mor, cât iei două guri de aer ei cad ca muștele, îmblânziți de altceva

da, tu poți și-acum, adică așa mă simt eu în mâinile tale, fără vlagă, o bătrână linșată în salem, un atlet cu performanțe medii, o școală din tripoli, vitrina unui magazin din köln, sau o caravană încărcată din gobi, intervalul acela în care te pot privi și pot fi orice. el se lărgește atâta timp cât marta mai are privirea senină și blândă și toate lucrurile pe care i le spun se duc într-un loc despre care nu știe că există. știu că e simplu, modul în care ne transformăm e tot o îmblânzire