Toate-n lume-s minunate,
Fantezii inegalate,
Lucruri ce la alții plac
Eu le-admit scârbit și tac.

Știu că ne-am modernizat
Și mașini am preferat
În locul nostru să trudească
Și tot ele să gândească.

Vechi mistere am pătruns,
Chiar pe Lună am ajuns,
Ceea ce știm mai puțin
Sunt clipele care vin.

Explorăm necontenit
Universul nesfârșit,
Căutând senzații noi,
Dar uitând ades de noi.

Nu mai știm ce e iubirea,
Nu ne mai pierdem firea,
Inima nu mai vibrează -
Sufletele se-ngustează.

Doar atunci, când dăm de greu,
Ne-amintim de Dumnezeu,
Implorându-L să ne-ajute,
Rugăminți să ne asculte.

Parc-am fi niște roboți,
Duși de nas, pe două roți;
- Voi, inimi de tinichea,
N-o oxidați și pe-a mea,

Ci lăsați-o ca să bată,
Să tresalte câteodată,
Să vibreze uneori
La un revărsat de zori.

Nu mai vreau ca ea să vadă
Criminali liberi pe stradă,
Târfe ofilind iubirea-
Războaiele omenirea.

*

Că din maimuță am evoluat...
Nu știu de-i adevărat,
Însă, tot mergând așa,
Sigur ne-ndreptăm spre ea.