bătrîna întinde mîna moneda se rostogolește în baltă. bătrîna își privește chipul în apă parcă n-ar fi ea parcă e o monedă pe care viața o încearcă cu dinții.

ziua nu respirăm. ziua sîntem încremeniți într-un fel de mișcare continuă. noaptea sîntem mult mai aproape. noaptea e aerul nostru ne umflă plămînii ca pe niște baloane cu aer cald în care urcăm și privim înspre noi cu mirare ce peisaje frumoase avem.

bunica mea a trăit tot atîția ani cît un templu maiaș. tot timpul zicea fetelor dacă o fi să mă duc să nu mă duc într-o zi călduroasă că vor fugi toți de mine. și s-a dus într-o zi cînd urșii polari nu găseau de mîncare au trecut podul de gheață și au ajuns în sat. eram primul din cortegiu și pielea de pe mîini mi-a rămas pe o cruce. de atunci eu sînt cressus și tot ce ating se transformă în carne.

bunicul mergea cu bicicleta kilometri întregi și o înscria pe maică-mea la liceu. mama fura sapa și se îngrijea de porumb ca înr-o creșă unde toți copiii sînt aurii și se joacă de-a creșterea. mama mea a trăit bine printre tulpini și albine. și-a făcut casă pe țeasta orașului cînd a venit vremea a intrat în pat și-a tras plapuma pînă la gură a dormit puțin apoi s-a dus la rîu. noi veneam într-un coș de nuiele cu tot ce ne trebuie pentru viață. cînd a crescut frate-miu s-a făcut bucătar în londra. n-am văzut pe nimeni care să taie mai rapid ca el pămîntul în cubulețe și pe deasupra să nu-i lăcrimeze ochii. cînd am crescut mergeam în coloane oficiale în spatele unor sicrie ermetice făceam trasmisiuni radio despre ce se întîmplă în mine.

e mult de atunci. peste ochi mi s-a pus o crustă ca o salină abandonată. nu mai țin minte nici fuga dintîi nici mîinile tatălui nici frunzele de tutun crescute în loc de bradul de crăciun. peste ochi mi s-a pus o pieliță ca atunci cîn puiul iese prima oară din ou și se aruncă în brațele fricii.

era o vreme cînd rîdeam mult îmi dezveleam dinții perfect ca și cum ai trage dimineața plapuma de pe o femeie. pe-atunci aveam cu cine să ies în oraș să spun bancuri să scriu în ganguri aceasta e o durere pe care eu am lăsat-o în urmă.

apoi a venit fractura de zigomat acceleratul iași-timișoara și groaza. oamenii au băut din mine de parcă ar fi fost o turmă de cerbi care seara se îngrămădește la adăpătoare.

roțile mașinii au scrîșnit a mai clipit o dată pasărea apoi s-a chircit ca pămîntul în plină secetă. în ziua aceea iubita mea a plîns mult. spunea că n-o să-și ia permisul niciodată și că străzile o vor striga pe numele de familie ca pe un deținut la apelul de seară. i-am spus nu-ți fie frică așează-te între umerii mei și te voi duce acasă. cînd voi obosi îmi dai o bucată din coapsele tale.