anotimpul contrastelor
la focul toamnei
natura se dezbracă
leapădă veșminte rând pe rând
nouă ni se face frig
ne îmbrăcăm
coasem pe noi straie călduroase
ziduri înalte

ne-nchidem în noi
într-un cântec nerostit
ca un tren lâncezind veșnic
într-o gară pustie

în urma noastră o frunză
acoperă golul
cum ar acoperi
mușcătura unui măr

în ușa cerului trântită cu zgomot
visele își prind degetele
vrejurile scării urcând spre paradis
se prăbușesc uscate
peste vița de vie
copacii își întind genele
printre pleoapele ferestrelor

numai ploaia nu-și închide
pumnul zbârcit
cu unghiile-i ascuțite
ne scormonește carnea