În șoaptele lor rostite cu glas tare
mă tem ca nu cumva să se ascundă dureri
înfășurate meticulos, bandajate cu buzele
strânse până la albeață.

Un zâmbet ieșit de sub pătura nopților
nedormite nu va îngheța nicicând așteptarea
ce pârâie mut precum o sfoară putredă urmând
să se rupă, însă va rotunji durerea celui trist-
zâmbetul îi este mai viu ca niciodată.

Frica vine râzând, se ține strâns de grijile lor
pitite dincolo de trup și mă smucește cu fiecare
șoaptă strigată.