prostia nu-i o armă, e scutul de oțel,

toți sfinții în cazarmă te-așteaptă la apel,

durerea nu-i o cale, de nu știi să o porți,

bei vinul din pocale și îi jelești pe morți.

ideile-s corupte, cuvintele-s murdare,

iubiri cu haine rupte, atac și apărare,

o viață-ntâmplătoare nu-ți va grăbi clemența,

de cauți ajutoare, te bântuie... demența.

trecutul te inspiră, prezentul te-amăgește,

când firul se deșiră, durerea-i ca un clește,

te-ntrebi ce o să vină, ce vine nu contează,

pe dâre de lumină credința delirează.

ehei, umanitate, a câta oară scriu

cuvinte aruncate ca lutul pe sicriu?

durerea nu-i o cale, de nu știi să o porți,

bei vinul din pocale și iar te-nchini la morți.

ce tristă este viața, poetu-i încă viu…

sau întrupează umbra a celui ce-o să fiu?