agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 880 .



din \"cronicile unui oraș mic\"
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [hilda domore ]

2008-09-22  |     | 



II

Sunt oameni care se definesc prin relația lor aparte cu obiectele-permanent sau la anumite ore
De pildă, vânzatorul de lozuri. El rămăne vânzator de lozuri chiar dacă acum instalează centrale termice în tot orașul. E drept că și el contribuie la reînnoirea ciclică a mitului, jucând toată ziua remi și table cu pensionarii de la blocul 7. Roata norocului i se-nvârte sub pălărie trosnind ușor. Așa se face că, de la o vreme, nu l-am mai văzut la masa de sub cireș(între noi fie vorba, masa a cam dispărut, cu cireși cu tot, în locul ei primăria amenajând o frumoasă parcare). Până când, într-o zi, am surprins un gram de conversație. Tanti Viruța: ai auzit de nea X, vânzătorul de lozuri? Și-a rupt, săracul, o mână și-un picior în timp ce răzuia cu o pilă un loz-necâștigător. Era suit să instaleze nu-știu-ce la o centrală. Da, la Zugrăvești era. Săracu’ are și-o vârstă. Greu i se mai pun oasele la loc la 60 de ani.
Sau tanti Y, care, în fiecare seară, la 17.45, pornește agale spre calea ferată cu găleata pentru porci în mâna dreaptă. Eu, sincer vorbind, nu am văzut-o niciodată pe tanti în altă postură decât aceasta. Femeia nici nu există decât în virtutea gestului arhetipal de hrănire a porcilor , de altfel, la rândul lor, inexistenți.
Dar cel mai mult îmi place să-i ascult pe oamenii de la bancă. În mare parte-aceiași. Permutări neglijabile au loc din când în când. Oamenii-de-la-bancă sunt cei mai informați și cei mai puțin informați totodată. Și asta din cauza unui explicabil trompe l’oeil. Ei văd mereu fragmente de evenimente, perspective burtoase care dau naștere, nu de puține ori, unor monstruoase interpretări. Astfel, în preajma căminului de nefamiliști-căminul 5 pentru cei roș(i)i de curiozitate-colcăie o mulțime suprarealistă de soți bănuitori, femei cuprinse de focul amorului, negustori de renume împăunându-se pe furiș pe la ferestre și, desigur, perechile aliniate de ochelari cu rame groase ale oamenilor noștri. Dacă, doamne-ferește, se iscă vreo gâlceavă pictată pe lentilele bulbucate, în auz și pe așternuturile boțite ale căminului 6, pardon, 5, nu se poate să nu te cuprindă mirarea în fața unui asemenea spectacol catoptric. Variante împletit-împleticite bântuie biata așezare multă vreme după aceea. Noaptea, de atâta groază, câinii, osoși ca anahoreții, schelălaie cuprinși de bufnițească oroare, iar copiii citesc pe sub pături, la lumina vreunei lanterne(cel mai adesea, telefon mobil) povești absurde, populate, nu șiu cum se face, numai și numai de femei.
Și se duce și asta, ca în Ecleziast se duce, rămân cu aragazul cel nou. Acum e o efervescență interesantă în aer, aud numai cifre-de la examenul de capacitate. Uneori, afli lucruri noi, ca dintr-o discuție surprinsă pe sub colțul ferestrei ieri seară:
Bogdana către Adriana: taci, fată, că ne-a zis nouă doamna profesoară, doina e totuna cu balada. Uite, să-l întrebi tu pe Bogdan, că el a avut 8 la română. Bogdaaaaaaaaneeeeee, zi, bă, fraiere, nu-i așa că…
Cel mai rău e noaptea, atunci se face o liniște cumplită, îmi amintesc de Comala, așezarea aceea fascinantă, dar înfricoșătoare totodată, din romanul lui Juan Rulfo. Un loc așezat pe buza iadului ca plăcintele ioanei pe plita încinsă. Ce plăcinte mai face și mama ioanei te gândești, cu brânză și mărar, așa, ca la maramureș. Dar un lătrat te trage spre sud, în glodul unui măr zemos, orașul-mic, poate, și cronicile lui pitorescoamare.
Aoleo, iar fata-elicopter! Asta se încarnează din te miri ce, nici nu mai e, în fapt, decât o șleampătă mioapă care și-a lepădat acum mulți ani, farmecul elicesc din motive aproape necunoscute. Cu fata-elicopter te întâlneai la 12 fără zece, când se făcea schimbul de ture la generală. Asta era mai mică decăt noi, adică decât mine și corina, complicea mea în ale descoperirilor științifice de atunci. Purta pe cap, indiferent de anotimp, o căciulă uriașă din care atârna un fir gros ca o parâmă, la capăt cu un buzdugan de melană viu colorată. Și fata-elicopter își învârtea capul ei ciudat, de zeiță atotputernică, fiindcă așa și era, ocupa toată strada, nici mașinile nu îndrăzneau s-o întrerupă din reveria ei amețitoare, până când o-nghițea scara întunecoasă a blocului ei și lumea începea din nou să respire. Ce vârtejuri, ce tornade provoca fata aceasta în transa ei inconștientă, de necrezut, cred că ea, singura, de altfel, nu va afla niciodată.
Și mușc din măr cu cotul sprijinit de pervaz, mă cheamă vuietul străzii. O puștoaică cu fustă scuuuuuuurtă mă ochește, îmi scruteză pletele și strâmbă din nas, îi șoptește ceva altei puștoaice, cu fustă încă și mai scurtă. Apoi amândouă își ridică privirile languroase spre mine, eu îmi compun o figură indiferentă, deși ochii îmi ard în cap, și astea două, fâț-fâț, trec bătând din gene, rar-rar, ca niște fluturi necopți sub burtă, de-mi vine să le strig niște frumoase obscenități, ceea ce mă și trezesc făcând. Și, uite-așa, na că le-am captat atenția. Acum pot trânti în voie geamul. Mi-e somn.
Vă spun eu: orice intersecție din micul oraș-și nu-s decât vreo două- e o haltă pentru personalul morților. De-asta zic, moarte nu există, nici morți, deși noi îi numim așa, din lene mentală; ceea ce am văzut, încă din copilărie, și vorba aceea, blocul meu e situat fix în intersecția cu numărul unu sau doi, depinde cum faci numărătoarea, e un șir nesfârșit de măști galbene, uneori vineții, alteori întunecate de-a binelea, cred că lumina e de vină, cu o poză mare la căpătâi, dublând tragicomic porțelanul chipului încremenit -ca o anti-mască. A, da, și covoarele înflorate și stegarii, și cei trei popi rânjind din cine știe ce motiv stupid și cortegiul de femei disperate. La desfășurarea aceasta de forțe rodeam întotdeauna bomboane mentolate. Cred că era puțin morbid ce făceam eu atunci, dar întotdeauna aveam grijă să-mi păstrez bomboane pentru înmormântări, căci așa se numeau, am aflat pe urmă, de n-aș mai fi aflat. Era un joc misterios pe vremuri, nu-mi puneam problema direcției în care se îndrepta șirul acela pestriț de oameni veseli-oameni triști-batiste ciufulite și copii schinciți, nici nu avea vreo însemnătate. Dar era o concentrare nemaipomenită de energii camuflate în detalii și gesturi care, nu știu de ce, mi se păreau, fiecare, parte a unui măreț ritual. Nu există morți, nu există moarte, doar un joc mental și bomboane mentolate.






.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!