blonda avea părul lins, cărare și ochii luminiș în pădure
voiam s-o îmbrățișez, dar merita mai mult de atât
stăteam locului, să nu mă fure
să ascult cum zâmbește
și-mi spune fără cuvinte
o poveste scrisă cu mult înainte

era blajin chipul său cel rotund
îmi spunea părul să nu-l tund
s-aștept să vină iarăși primăvara
să fim acoperiți de frunze
și să foșnească săruturi purtate de vânt

să ne iubim ca doi vlăstari
înmugurind copiii mari
să ne iubim și să ne strângem tandru de tulpini
și-apoi să prindem rădăcini

aș fi vrut să o cred, măcar un cuvânt
pune-ți o dorință, mi-a spus, și-ți voi arăta cine sunt

aș vrea să fiu viforul și să te culc la pământ
să porți părul fără agrafă și să plouă cu nasturi
să mă încolăcesc în jurul gâtului tău zvelt
și pe cearșaf sufletul meu praf
să se umezească

e mult prea simplu, mi-a spus ea, doar atâta îmi ceri?
a întins degetele și frunzele-au început să danseze
mister, culori, pretutindeni limbi de foc și lumini
nu am crezut niciodată-n minuni
și am rugat-o s-apropie
Luceafărul de Lună

plângeam și blonda cu părul lins mă ținea de mână
mergeam pe o cărare către luminiș
plângeam și plâng și-mi pare rău
ca m-am trezit dintr-un vis
din care nu m-aș trezi niciodată