Motto:
,,Ș-a tale zile-or fi cum sunt
Pustii ca niște stepe;
Iar nopțile de-un farmec sfânt
Ce nu-l mai pot pricepe." Mihai Eminescu

Prizonierul viselor

Cândva, un tânăr visător
Cu un glas calm și rugător
Cerea, sperând că îi va da
Destinul, ceea ce spera.

Se înarmase cu răbdarea,
Își alungase disperarea,
Uitând de timpul care fuge,
De firul vieții cum se scurge.

S-ar fi trezit poate cărunt,
Atât de-aproape de mormânt,
Sperând la fel că îi va da
Destinul ceea ce-și dorea,

De n-ar fi fost un vis în noapte
Ce-i oferi tot ce se poate;
Când ziua caldă îl uitase,
Noaptea speranța îi redase.

Dar asta-a fost până în zori
Când visele se sting și mor
Și se trezi în patul lui
Cu un gust rece, amărui.

Din acea zi parc-a murit
Și de lumină s-a ferit,
Îl încălzea doar noaptea rece,
Nu îi păsa că ziua trece,

Căci înțelese dintr-o dată
Că nici acum și niciodată
Destinul nu-i va rezerva
Un loc în viața ce-și dorea.

*

În vis uita de sărăcie,
De lacrimi și neomenie,
De grijile zilei de mâine,
De viața-i ca a unui câine,

Care depinde de-un stăpân,
Mai rău, sau uneori mai bun,
Pe lângă care să trăiești
Te tot prefaci, te lingușești.

În vis uita că nu-i frumos,
Că nici măcar nu-i arătos;
O nouă față își schiță
Și un nou chip își modelă.

În altă noapte el gonea
Cu o mașină pe șosea,
Având mulți bani în buzunar,
De număr nu le-avea habar.

Se întâlnea cu draga lui,
Uitase gustul amărui
Al zilelor când nu-l dorea,
Ori nici măcar nu-l asculta.

În vis trăia cum își dorea,
Ba chiar mai mult decât cerea;
Fiind și-n vis un visător
El se credea nemuritor.

Era de-ajuns numai să vrea
Și-n mână îi cădea o stea,
Era de-ajuns numai să spuie
Și-n piață-i ridicau statuie.

*

Dar toate țin până în zori
Când visele se sting și mor,
Noi dimineți în patul lui
Presară gustul amărui.

Ar fi fost poate fericit
Dacă tot timpu-ar fi dormit,
Mereu fugar de realitate
Și-ar fi dat viața pentr-o noapte.

Și înghiți niște pilule,
Iar Ene pe la gene-i vine,
Închide pleoapele-i ușor
Și-l duce-n lumea lui de dor.

*

În vila lui când a intrat
Era același om bogat,
Îl aștepta și draga lui,
Dar...simții un gust amărui.

Un val de somn îl copleșea,
Un moale pat îl atrăgea,
Fără să vrea a ațipit,
Păcat, dar nu s-a mai trezit.