zornăie tăcerile în jurul nostru
canibali ce țopăie cu balele curgând
prin crematorii pe sub poduri uitate
peste care trec amintirile în marș forțat spre cărțile de piatră
desprinzi acum dintre file o scară
și te arunci din cupola rotunjită de dangătul timpului
într-un salt mortal rotindu-te amețitor
descrii o pară de focuri albe
mâna mea atingându-ți fulgurant
căușul pieptului în dreptul unui talisman

tu cânți încă din fiecare firimitură a trupului
și parcă ai vrea să folosim monezile vechi
ale cuvintelor simple aruncate în fântâni
în ziua când au năvălit clipele îmbrăcate în staniol
eu ți le-am adus atunci îndată presărându-ți-le pe corp ca niște zale
în care stau încrustate poeme
am desfăcut pumnii
erau plini de corăbii scufundate în larg
din care să-ți alegi pandantive cercei brățări și inele

m-ai întrebat
de ce să irosim atâtea podoabe?
suntem muritori iubite
ca și cum ai fi ales din nisip scoicile sparte
și ai desenat un mic șotron aruncând prima corabie
ce a devenit o piatră albă și spongioasă
în ale cărei chilii un popor de liliputani
se roagă să nu-ți apună niciodată
soarele de sidef din frunte