Un suflet
necăjit
și-nsingurat
stă-n mica gară
părăsită,
în lunga seară
adormită.

Un tren
ce-a așteptat,
un macagiu
l-a deraiat,
schimbând
macazul
de pe șine,
îi șterse
drumul
către sine.

Trenul iubit
a rătăcit,
prin alte gări
a nimerit,
iar trista gară,
e tare pustiită,
în noaptea
neagră
cu uitare
ceruită.

Cel suflet
necăjit,
acum,
privește trist
spre asfințit,
din lumea ta,
el a plecat
crezând
că, poate,
l-ai uitat.

El a fugit,
s-a depărtat
de tine,
să nu îl vezi
căzând în sine,
a adormit
în trista-i amăgire
că, vine trenul
și-l v-a duce
spre iubire.

Se-ntoarce
în trenul său,
trist pleacă
din gara
cea uitată
cu-n șuierat
prelung,
de toamna
îndurerată.